Ioana GRECEANU a debutat în anul 1997, în revista Luceafărul, iar în volum, în anul 1999, la Editura Eminescu, cu Poeme în pierdere. Alte volume pulicate: Singurătatea poartă o pelerină roșie (Editura Junimea, 2003, Iași); Cu o sabie imprevizibilă începe ziua (Editura Ion Vinea, 2007, București), Fragment dintr-un viu (Editura Tracus Arte, 2012, București), Antologie bilingvă româno – albaneză, în tălmăcirea poetului și traducătorului Baki Ymeri, Recviem pentru omul din cub (Editura Junimea, 2011, Iași), Noduri, verigi și răsuciri (Editura Tracus Arte, 2017), Esker (Editura Tracus Arte, 2025).Inclusă în numeroase volume de critică literară. Premii: Premiul internațional de literatură Coroana Carpaților – Karpatcka Korona (Ucraina – România, 2003 – Satu Mare); inclusă în Arhivele Centrului biografic internațional – Cambridge, Anglia și în Arhivele Institutului biografic American; participare la Simpozionul internațional al Artelor (Washington, SUA, 2000); a primit Premiul pentru Poezie la Concursul Național Duiliu Zamfirescu (Focșani, 2004), Premiul APLER (2013). A ținut numeroase lecturi publice. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala București.
Tudor VOICU a dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro, cu scriitoarea Ioana GRECEANU.
Volumul ”Esker” a fost recent publicat la Editura Tracus Arte și a avut parte de o lansare cu public numeros și entuziast în cadrul Târgului de Carte ”Bookfest 2025”. Cartea pare să continue o linie lirică gravă, introspectivă, deja prezentă în cărțile tale anterioare, așadar: ”Esker” e o metaforă a memoriei sau una a supraviețuirii?
N-aș putea face o delimitare, fiecare este indisociabilă de cealaltă și amândouă, totuși iredectubile una la cealaltă. S-ar putea spune: câtă memorie atâta supraviețuire, și invers, câtă supraviețuire atâta memorie.
Iar supraviețuire fără memorie nu-mi pot imagina ce-ar putea fi: existență sau non-existență, viață sau extincție lentă irevocabilă.
Lucrurile se complică și mai mult dacă acceptăm că odată cu înaintarea în vârstă ne dezapropiem de propria noastră memorie, subiectivismul sabotând-o neâncetat, atât de mult încât uneori suntem mai reali în memoria celorlalți. De fapt, există ceva mai incert decât orice mărturisire care începe cu eu?
Sarcina poeziei ar putea fi să exorgizeze demonul uitării și astfel să facă posibilă recuperarea a ce? poate a ceva ce nici nu am trăit, sau am trăit, așa cum ne amintim uneori când nodurile memoriei explodează.
Poezia este în fond, o himeră a trecutului, a prezentului chiar și o himeră premonitorie a viitorului (vezi și monstrul tricefal mitologic).
Este supra-viețuire mai degrabă, punere în paranteză a vieții când scrii, dar și supraviețuire: ,,trebuie să scriu sau să mor” (Alejandra Pizarnic) și mă autocitez: ,,care dintre noi vrea să scrie Poemul și apoi să moară?” (Poem în corzi)
Scriitorul (și criticul) Octavian Soviany te descrie drept „franctiror singuratic”, o poetă fără generație. Cum te raportezi la această poziționare în afara curentelor și a rețelelor literare? E o alegere conștientă sau o consecință a felului în care scrii și trăiești poezia?
,,Un franctiror singuratic”, da, îmi asum caracterizarea lui Octavian Soviany ca pe o emblemă. Însă orice poet este prin definiție un singuratic, dacă nu chiar un claustrofob, singurătatea poetului fiind aproape o fatalitate, iar poezia, ca oricare altă artă, are la bază o estetică claustrofobică. Totuși, ,,nici un om nu este o insulă”, scria, cu secole în urmă, poetul John Donne, iar eu nu pot să nu mă întreb și să întreb: cât de singur poate fi un poet? cât este singularitate și cât context, cât scriere și cât rescriere?
În ceea ce mă privește, situarea ,,în afara curentelor și rețelelor literare” este și nu este o alegere conștientă. Eu am debutat foarte târziu, fiind total străină de grupuri sau de prietenii literare. Am avut însă șansa, providențială aș putea spune, de a-l cunoaște și de a fi susținută de un mare și generos poet și prieten: Cezar Ivănescu, care, din nefericire, a trecut în lumea drepților mult prea devreme după ce a fost ostracizat, marginalizat, înfierat de anumiți ,,confrați”.
Ulterior mi-am asumat condiția de poet ex-centric, cu tot ce decurge din această poziționare, o provocare pentru mine însămi în primul rând, dar și rezistența la compromisuri de orice natură, la prietenii interesate în numele unor beneficii mai mult sau mai puțin vremelnice și, în special rezistența la ,,mode”: ,,ceea ce este molipsitor e adeseori pe de-antregul înșelător” (Valentin Cunningham)
În ”Fragment dintr-un viu” (Tracus Arte, 2012) explorezi zone ale lucidității dureroase, cu imagini expresionist-apocaliptice. ”Esker” continuă această sondare interioară sau asistăm la o formă diferită de descoperire a sinelui poetic?
Există între cele două cărți continuitate și discontinuitate totodată, sondarea interioară nu lipsește din niciuna din ele, îmi place să cred, introspecția, obstinația de a coborî în sine cât de adânc se poate coborî în labirinturile infinite ale interiorității este o condiție sine qua non a poeziei, existând mereu suspiciunea că ceea ce este esențial în noi este indicibil.
Poezia este autobiografie dusă la extrem în încercarea de a face vizibilă invizibilitatea, multiciplitatea, incoerența sinelui celui mai ascuns. Pentru mine introspecția înseamnă fascinația alterității, a fragmentării, a divizării ființei lăuntrice (vezi Fragment dintr-un viu).
Subiectul liric e construit tocmai pentru a se dezintegra, a se sparge, a se dezgheța, coeziunea, integritatea, fixarea în șuruburi, fiind după părerea mea, un adevărat pericol pentru poezie (vezi Esker). Eliberarea de visul dogmatic al identității definitive și imobile, iată Visul.
Dar, pe de altă parte, nu trebuie să ne limităm (căci orice poem este, de fapt, dezlimitare) la ancorarea autoreferențială, la metafora autobiografică a scrisului. Poezia la persoana I trebuie să fie o întreprindere radical transpersonală, un demers solidar în care fiecare dintre noi se poate căuta și, eventual, găsi sau regăsi. Aceasta este o aspirație pe care am experimentat-o în Fragment dintr-un viu și care, cred, sper că a devenit mai vizibilă în Esker.
Poemele tale par să își construiască un corp propriu, o arhitectură de tăcere și ruptură. Ce rol are corporalitatea în scrisul tău? Suferință, transcendență sau, pur și simplu, rezistență?
Hoc est corpus meum, adică poetul, artistul în general, se hrănește din corpul propriu, după modelul sacramental și euharistic, dacă mi se permite această forțare și deturnare a sensului evanghelic. În fond, toată literatura lumii a fost și este interesată de corp, de senzații, de plăceri, de dorințe, durere, suferință, doliu, etc. Iar când vorbim de memorie, ne gândim și la memoria corpului, a cărnii și nervilor, a celor cinci organe de simț. Poezia este, deci, o arhivă a împlinirilor și a pierderilor, scriitură angajată în emotivitatea bucuriei și a durerii, elegie a unor traume din trecut, muză a durerii, dar și expresia dorinței instinctive de a face ca pierderile să fie recuperate prin scris. Cât corp, atâta dramă, poetul fiind avid de autoflagelare, de autodistrugere estetică (,,sunt insațiabilă de a fi mâncată estetic”).
Corpul este un mister neelucidat, alcătuit din fragmente subversive, care se sabotează, uneori, unele pe celelalte, un loc al tuturor posibilităților, un loc închis totuși în sine (,,corpul este locul de unde nu mai ieși”). Poezia este un fel de complot împotriva ta însuți, deci și a corpului: și tu Brutus? Iar Brutus ești chiar tu.
Poemul este un cerșetor cu mâna întinsă la corp, alteori un spion sub acoperire (,,de foarte mult timp ne pândim cu înfigurare/ eu și ele/ și aceștia nu mai sunt ochi cu pleope/ ci artefacte înconjurate de os”), dar și voință de putere, voință de acțiune, încercare de a-l scoate din limitele sale biologice (,,este insuportabil când ești în întregime real”). Modul în care ne referim la corp dezvăluie realitatea noastră cea mai intimă, ,,peștera de gheață,” iar ceea ce pare a fi compact se topește uneori la cuvântul potrivit. Corpul ca subiect al poeziei este instrumentul de folosință al limbajului și nu invers, se cântă pe el ca pe o vioară și nu este mereu același, și nu este întotdeauna al meu, sau este? Cine știe?
Ai fost implicată în diverse proiecte culturale, educaționale și editoriale. Ce mai poate însemna poezia astăzi, când totul se fragmentează, se distribuie și se epuizează în timp real? Ce va păstra viitorul din literatura contemporană?
Răspunsul meu la această întrebare e simplu: cred în poezie, aproape în sens religios făcând abstracție de conjuncturi și de contexte, a scrie nu este pentru mine ceva contextual, ci profund personal. Poezia, astăzi, cred că înseamnă ce a însemnat întotdeauna, contact intim mintal și emoțional, întâlnirea minților și a sufletelor, pentru că ce este scrisul? ,,telepatie, desigur” (Stephen King) și o modalitate de a rezista la creșterea însingurării în lume. Poate acest lucru se va păstra și în viitor, vreau să fiu optimistă, deși sunt profund pesimistă în fond, vreau să cred că și în viitor va fi posibilă salvarea individuală prin poezie. Mi-ar plăcea, de asemenea, ca acum și în viitor poeții ca și cititorii să fie mai pregătiți și mai deschiși să scrie și să citească opere diferite având așteptări diferite, inclusiv poezie care se concentrează pe producția de idei, eu cred că și ideile sunt emoție și pot provoca emoție, că sunt poezie potențială.
În rest, nimeni nu știe cum va arăta viitorul și nici ce va păstra acesta din poezia contemporană, dar tocmai în această incertitudine constă fascinația pe care o exercită viitorul asupra noastră, similară întâlnirii cu un fenomen exterior care dislocă subiectul și odată cu el celelalte structuri rigide ale lumii.
Ceea ce știu sigur despre viitorul apropiat este că vreau să scriu, am o nevoie acută de a scrie, pentru că mai am de scris (poezia ca ,,supraviețuire”?).
