La doar 42 de ani, Gaël Faye s-a impus ca unul dintre cei mai apreciați scriitori francezi contemporani. Recunoașterea a venit odată cu lansarea romanului de debut, vândut în milioane de exemplare, tradus în peste 45 de țări și adaptat pentru marile ecrane. Iar cel care i-a urmat, ”Jacaranda”, publicat de Editura Trei, a fost distins cu prestigiosul Prix Renaudot 2024 și s-a aflat pe lista cărților care au concurat pentru Premiul Goncourt. Performanțe impresionante pentru tânărul scriitor franco-rwandez, care și-a făcut debutul literar ca poet slam, scriind versuri cu puternic mesaj social pentru trupa sa hip hop.
Cu un masterat în Finanțe (a lucrat timp de doi ani în City of London în calitate de consilier pentru fonduri de investiții), Gaël Faye a cucerit cititorii prin stilul său poetic și profund, ancorat în realitățile dramatice ale țării sale de origine, Rwanda. Scriitorul explorează o tragedie recentă, petrecută în 1994, când peste un milion de persoane au fost ucise în doar 100 de zile – eveniment care a rămas în istorie drept „ultimul genocid din secolul XX”.
Milan, un tânăr născut dintr-un tată francez și o mamă rwandeză, care locuiește în Versailles, lângă Paris, este naratorul romanului. El află întâmplător, la jurnalele de știri, despre masacrele din Rwanda, țara mamei sale, Venancia, și descoperă cu stupoare că o parte a familiei încă trăiește acolo. Un zid de tăcere se ridică între cei doi când Milan vrea să afle mai multe. „La noi, nu se povestește istoria familiei. Ca atare, nu știm nimic, iar viețile se pierd odată cu cei care le trăiesc”, observă tânărul, care constată nu o dată că „trecutul mamei era o ușă închisă”. Însă o vizită neașteptată în Rwanda îi dezvăluie o realitate mult mai dureroasă și profundă. Tăcerea este un scut, o formă de protecție față de amintirile dureroase – iar durerea nu aparține unui om sau unei familii, ci unei întregi națiuni. 7 aprilie e ziua când nici chiar „păsările nu cântă” în Rwanda, ci umplu văzduhul cu o tăcere asurzitoare, similară celei dintre oameni.
Romanul urmărește povestea a patru generații, explorând atât viețile victimelor, cât și pe cele ale agresorilor, în confruntarea etniilor hutu și tutsi. Violențele la care este supusă populația tutsi sunt atroce, dincolo de imaginație. Dar, „de fapt, ceea ce nu se poate exprima în cuvinte nu e violența genocidului, ci forța cu care supraviețuitorii își continuă viața, în ciuda tuturor lucrurilor”. Iar dacă tăcerea se așterne firesc peste societatea traumatizată, ca să acopere rănile, vindecarea nu poate exista fără a vorbi despre istorie așa cum a fost.
Romanul lui Gaël Faye urmărește perpetuarea efectelor genocidului de-a lungul mai multor generații, chiar și la cei care nu știau că aparțin etniei tutsi. Iar călătoria spre vindecare poate începe doar cu asumarea identității: „Nu putem înțelege cine suntem, dacă nu știm de unde venim”, spune unul dintre personajele romanului.
„Conștiința unui popor, o rană nevindecabilă”
Roman despre trauma transgenerațională și vindecare, Jacaranda este totodată și o poveste despre memoria unei comunități. Iar din acest punct de vedere, copacul maiestuos din curtea lui Eusébie, cu florile sale mov de lavandă constituie un simbol puternic al generațiilor sacrificate în războiul civil. Stella, reprezentanta celei de-a patra generații, născută după genocid, „a crescut lângă copacul ei mistic, prietenul și confidentul ei, o prezență liniștitoare într-o epocă frământată, un jalon statornic printre schimbările aduse de trecerea timpului”.
Există în roman un joc constant al planurilor temporale. Trecutul izbucnește în prezent și-l alterează, prin actualizarea traumelor. „Oamenii, atât de apatici în timpul zilei, o luau razna odată cu căderea nopții, beau până la limita nebuniei și a indecenței, ca să uite de propria existență, să fugă de ea, să se elibereze, pentru câteva ore, de mintea lor și de rutina zilnică, ca să poată îndura tristețea și să reducă la tăcere amintirile care le tulburau conștiința. Conștiința călăilor, conștiința victimelor. Conștiința unui popor, o rană nevindecabilă”. Tentația de a părăsi acel pământ al morții și dezolării este mare, dar eliberarea poate veni doar prin mărturisirea suferințelor și iertarea călăilor.
În romanul Jacaranda Gaël Faye nu oferă răspunsuri simple, ci lansează o invitație la empatie, memorie și reconectare cu rădăcinile – personale, familiale și naționale.
