Ofelia Prodan (născută în Urziceni, de câțiva ani trăiește în Italia) a debutat editorial în 2007, cu Elefantul din patul meu (Vinea, 2007; Premiul pentru Debut al Asociației Scriitorilor din București, 2008) și a publicat mai multe cărți, printre care Călăuza (Cartea Românească, 2012; Premiul Ion Minulescu, 2013), NoExit (Charmides, 2015; Premiul Național George Coșbuc, 2015; Premiul Național Mircea Ivănescu, 2016), Elegie allucinogene (Forme Libere, 2019; Premiul special al președintelui juriului în cadrul Premiului Bologna in Lettere, Italia, 2021), Clona lu’ Ofelia Prodan în aeroplan (Neuma, 2021; Premiul revistei Familia în cadrul Festivalului Internațional de Poezie Sighetu Marmației, 2022), Rezonanța începe când oscilăm pe aceeași frecvență (Limes, 2021; Premiul pentru carte de autor la Festivalul Internațional de Poezie Getafe-Madrid, Spania, 2023) și Periodic reciclăm clișeele (Limes, 2019; Edizioni Ensemble, 2023; Premiul special Virginia Woolf pentru carte de poezie în cadrul Premiului Literar Internațional Nabokov 2023, Novoli-Lecce, Italia, 2024; nominalizată la Premiul Lorenzo Montano 2024, Verona, Italia, 2025). A fost invitată la mai multe festivaluri internaționale și a fost inclusă în mai multe antologii, printre care Pour le prix de ma bouche. Poésie roumaine post-communiste (coord. Jan H. Mysjkin, Les éditions l’Arbre à paroles, Belgia, 2019), Distanze obliterate. Generazioni di poesie sulla rete (coord. Alma Poesia, Puntoacapo Editrice, Italia, 2021) și RumänischeLyrikanthologie von den Anfängen bis heute, Band VII (coord. Christian W. Schenk, Dionysos, Germania, 2024). Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi PEN Club România. Tudor Voicu a dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro, cu scriitoarea Ofelia Prodan.
În „Totem”, cruzimea și vânătoarea capătă sens ritualic, iar lectura este, trebuie să recunosc, hipnotică și încântător de bine acordată cu ce promite titlul volumului. În ce măsură consideri că poezia poate fi un mod de a exorciza violența lumii în care trăim?
Poate în aceeași măsură în care un poet își exorcizează propria violență (pe care o dobândise în mod natural) prin transpunerea ritualică în interiorul și intimitatea poeziei concepută în acest scop – de a exorciza, de a îmblânzi spiritele; o poezie orientată ideologic într-o direcție agresivă putând, dimpotrivă, să le agite sau să le tulbure. Contează direcția, ideea și starea pe care ți le imprimă poezia, dar sunt cazuri în care o poezie calmă, zen nu poate să tempereze demonii lăuntrici, la fel ca o melodie care vine parcă din altă dimensiune, pacifistă și eliberatoare, și care totuși nu reușește să te transporte acolo. Și există reversul medaliei, atunci când o poezie crudă, viscerală reușește să domolească cei mai feroce demoni lăuntrici. Poezia, la fel ca orice formă de artă, e capabilă să-ți răpească în anumite clipe spiritul și să-l facă prizonier de bunăvoie într-o lume fascinantă în care parcă renaști. Se spune că atunci când armele vorbesc, muzele tac, însă eu cred că cea mai bună armă de a face armele să tacă sunt chiar muzele – poezia, muzica, teatrul, artele în general; ele pot să transpună omul în starea sa de grație, care îl scoate din zona imundă a violenței și cruzimii. Ca într-un ritual în care poezia îl „vânează” pe om pentru a-l cuceri și a-i anihila violența. Trăim vremuri în care cruzimea și violența sunt aproape de apogeu, în care poate izbucni dintr-un simplu capriciu un război nuclear fatal, iar dictatorii sunt aclamați ca făcători de pace. Confuzia e la cote amețitoare. Poate ar trebui să luăm un moment de respiro, să deschidem o carte de poezie la întâmplare și să citim. Atât.
Volumul tău include un ciclu intitulat „Ce visează algele când dispar”, un ciclu care propune o poziționare ecopoetică și chiar transumanistă. Cum vezi relația dintre poezie și ecologie, și ce rol poate avea literatura în redefinirea raportului om-natură?
Încă din vremuri antice, poezia și natura au coexistat, poeții inspirându-se din priveliștea cerului, apelor, pădurilor, munților, animalelor. Se spune că omul trăia în echilibru și armonie cu natura și zeii. Cu timpul, acest echilibru s-a deteriorat, iar în ultimii zece ani putem spune că suntem și mai tare în pericol, că Terra, planeta albastră, paradisul promis, a ajuns un fel de Vale a Plângerii. Poeții nu aveau cum să nu observe această schimbare dramatică și nefastă – unii, la început, au preaslăvit tehnologia invadantă, dar alții au trecut la protest asumat împotriva unora dintre consecințele acesteia, scriind o poezie de orientare eco. Ce a fost stricat e aproape ireparabil, dar măcar am putea deveni mai conștienți că noi, oamenii, facem încă parte din natură și nu ne putem rupe total de ea fără consecințe fatale. Poate că literatura eco ne va apropia de sau ne va trezi la realitatea cutremurătoare a dezastrului ecologic pe care omul l-a săvârșit din lăcomie și inconștiență și ne va reconcilia cu ecosistemul planetar.
Criticul Al. Cistelecan menționează că „Totem” marchează o întoarcere la ”trauma generatoare” a poeziei tale: cruzimea umană. Cum s-a schimbat viziunea ta poetică în ultimii ani și ce te-a determinat să revii la această dimensiune?
Așa cum stilul și temele mele poetice evoluează într-un mod organic, decurg unele din altele în mod firesc, fiecare temă o cheamă pe următoarea. Primul meu volum eco a fost No exit, apărut la Charmides în 2015, și a fost urmat de Șarpele din inima mea (2016) și Număr de dresură (2017), ambele volume de la Cartea Românească personalizând cruzimea umană și fiind generate de o traumă la rândul ei generată de cruzimea umană. Exact ca șarpele Uroborus care își înghite coada. Despre această traumă am vorbit într-o scriitură de gradul 0 în Fișă clinică (Charmides, 2018), și a fost momentul eliberator. Au urmat apoi câteva cărți de o scriitură nouă, experimentală, neo-suprarealistă sau chiar halucinogenă (dacă ar fi să folosesc titlul primului meu volum italian, apărut în 2019, Elegii halucinogene), în care am abordat cam aceleași teme pe diverse variațiuni – adăugându-le, însă, și teme sau sub-teme noi, specifice epocii în care trăim: androidizarea, psihozele omului de astăzi, depersonalizarea, consumerismul, abstractizarea fatală a concretului și refugiul în mediul virtual, dar și noile proteste eco. În Lexus pe cărbune, tot un volum eco, am abordat o scriitură experimentală, ludică și post-umană, dar protestatară, pentru ca în următorul volum, cel de dinaintea Totem-ului – Cum a evadat elefantul din frigider (Limes, 2023) – să abordez tema absurdului existențial într-o cheie personală, inovatoare și comică, rescriind într-un alt limbaj poetic volumul meu de debut, Elefantul din patul meu (Vinea, 2007). Dar trauma a rămas la pândă într-un loc obscur din mintea mea, chiar dacă am reușit să o maschez sau să fug de ea o lungă perioadă, generând în cele din urmă Totem-ul. Nu eu am resuscitat trauma, ci ea însăși s-a resuscitat în fața noilor provocări eco și psiho-sociale.
De-a lungul carierei tale ai experimentat diverse registre și forme poetice, simți că acest volum (re)definește o direcție a scrisul tău sau, mai degrabă, deschide un nou drum?
Cred că sunt posibile ambele variante, nu exclud momentan niciuna, niciodată nu am știut ce va urma să scriu, temele și stilul de scris se coagulează în contact cu mediul social și natural.
Ești o poetă cu recunoaștere internațională, recent premiată în Italia. Cum îți influențează această expunere modul de a scrie și ce diferențe ai observat între receptarea poeziei tale în România și în străinătate?
Indiferent de premii și de recunoaștere, eu am rămas aceeași, cu aceeași responsabilitate de a aborda teme noi, provocatoare, de a inova la nivel de limbaj poetic și de-a fi cu un pas înaintea poeziei contemporane, ca să sparg membrana protectivă a comodității poetice.
Cât timp am locuit în România, poezia mea a fost întâmpinată în diverse moduri – entuziast sau, din contră, cu un aer de superioritate, uneori chiar a fost ignorată în mod intenționat, dar eu m-am focalizat mai mult pe scris, niciodată pe jocurile de culise. După ce am plecat din România am remarcat că parcă nici nu mai exist pentru mulți dintre oamenii de acolo, în schimb în Italia, deși e foarte greu să fii remarcat ca poet de naționalitate română, poezia mea, dar și eu, ca poetă, am fost întâmpinate cu un entuziasm neașteptat. Recenziile la cărțile mele au fost elaborate minuțios și într-un mod surprinzător – aproape exhaustiv, unele dintre ele fiind scrise chiar ca urmare a premierilor la care am participat. E ceva ce îmi place mult în Italia – fiecare premiu a fost însoțit de o motivare a juriului.
