Luni, 3 februarie 2025, începând cu ora 18.00, în Sala Perpessicius a Muzeului Național al Literaturii Române din București (str. Nicolae Crețulescu nr. 8), a avut loc o evocare a poetului Ioan Flora, la 20 de ani de la călătoria sa în raiul poeziei. Evenimentul, moderat de prof.univ.dr. Ioan Cristescu, directorul general al MNLR, i-a avut ca invitați pe Luca Brătilă, Ioana Crăciunescu, Ioana Flora, Dan Mircea Cipariu, Andrei Novac, Bogdan O. Popescu, Răzvan Voncu și Mihai Zgondoiu. Participanții au relatat întâmplării memorabile trăite alături de poetul Ioan Flora, au discutat despre opera poetului și felul în care ea este receptată astăzi și au citit poezii scrise de Ioan Flora. Afișul întâlnirii a fost creat de artistul vizual Mihai Zgondoiu. AgențiadeCarte.ro a fost partener media al evenimentului.

Ioan Cristescu: ”De-a lungul timpului, cred că în fiecare an, în februarie și în decembrie, la Muzeul Literaturii, ne-am întâlnit aici, prin dedicația și dedicarea pe care doamna Ioana Flora a făcut-o acestui mare poet, pentru mine un bun prieten. Se întâmplă că în existența mea am avut marele noroc să-l cunosc, fiindcă la o anumită vârstă îți dai seama că aceste lucruri sunt un noroc, să întâlnești oameni pe care, indiferent dacă în public sau nu îi amintești, inevitabil în forul tău interior îți rămân permanent.
Mi-am petrecut multe ore, zile și nopți din tinerețea mea cu Ioan Flora și cu alți prieteni. Îmi aduc aminte de întâlnirile de la Uniunea Scriitorilor, în același birou cu bunul prieten Mircea Ghițulescu. El și Ioan Flora erau nedespărțiți în biroul acela. Ceea ce am învățat de la unii dintre ei, și Ioan Flora este unul marcant, am învățat poezia. Nu sunt critic de poezie, nu m-am ocupat de poezie, dar de la ei am învățat ce înseamnă poezia și Ioan Floara sigur este unul dintre scriitorii, poeții, care pe mine personal m-a marcat. Nu aș putea spune ca destin, dar ca iubitor de poezie.”

Răzvan Voncu: ”Când m-am trezit în dimineața asta și mi-am făcut mental harta, orarul, evident că locul principal era ținut de manifestarea de astăzi de la ora 18:00. Și mi-am dat seama că în urmă cu 20 de ani, tot într-o dimineață, m-am dus la biroul meu de la ziar și a sunat telefonul din Serbia, iar la capătul celălalt era Adam Puslojić, care nu a putut să îmi spună decât Răzvane, fratele nostru Ionică s-a…” Și telefonul s-a întrerupt. A fost o veste care m-a cutremurat, vă dați seama, pentru că, deși știam că sănătatea sa nu este de fier, că avusese niște probleme cardiace, îl vedeam așa cum l-a descris domnul Ioan Cristescu. Era un bărbat zdravăn, bine făcut, dar avea o energie și fizică, și interioară și părea menit să se ia la trântă cu formele mari de relief, cu munții. L-am văzut în 1999, un an foarte greu, la Belgrad, la întâlnirile internaționale ale scriitorilor, bătându-se cu prietenii săi din comitetul de organizare de acolo, de la Asociația Scriitorilor din Serbia, pentru ca marea Chină să fie reprezentată la recitalul de gală de un poet și mica Românie de patru. Ceea ce s-a și întâmplat. De fapt, marea România a fost reprezentată de patru și micuța Chină, de un singur poet, pentru că prestigiul său, forța sa, forța argumentelor sale erau dublate de reputația pe care o avea în fosta Iugoslavie, unde poezia sa a fost apreciată chiar mai devreme decât în România, fie și numai din cauză că noi trăiam în regimul acela nenorocit, în care nu prea aveai voie să vorbești despre românii care trăiau în afara granițelor țării.
Rememorând multele, multele momente pe care am avut norocul să le petrec împreună cu el, alături de el, îmi vin în minte câteva. L-am cunoscut, cred, în 1993, când era, dacă nu mă înșel, consilier la Ministerul Culturii. A fost un scurt timp consilier la Ministerul Culturii și eu mă dusesem pe acolo să-mi văd un amic, prozator optzecist, Nicolae Iliescu, iar Nicolae Iliescu a zis hai să ți-l prezint pe marele poet Ioan Flora și eu am rămas cu gura căscată. Aveam 24 de ani și eram la vârsta la care credeam că marii poeți sunt niște făpturi care plutesc. Însă Ioan a fost extraordinar de cordial, de firesc, mi-a perceput probabil emoția și m-a adus rapid cu picioarele pe pământ. M-a verificat repede cam pe unde mă situez și când și-a dat seama că am mai auzit de Nichita Stănescu, de Adam Puslojić și de întâmplările lor sa s-a declarat mulțumit. Pot să spun că de atunci a început o prietenie care a durat până la sfârșitul zilelor lui și până la sfârșitul zilelor mele și poate dura și dincolo.”

Bogdan O. Popescu: ”Sunt foarte onorat că m-ați invitat. Pentru cei care nu știu, eu sunt și medic, nu doar scriitor. Sunt medic neurolog și pentru faptul că sunt și scriitor am tratat extrem de mulți scriitori în viață. Sigur că mă leagă un secret față de poveștile în detaliu, dar așa am ajuns să-l cunosc pe Ioan Flora, mai degrabă pentru că el avea niște probleme medicale. Cunoscându-l pe Ioan Flora, l-am și citit și am avut marea bucurie să descopăr un mare poet. Astăzi, la 20 de ani de când nu mai este fizic aici, rămâne printre noi ca un mare spirit. Era pentru noi un uriaș blajin, era înalt, bine făcut și era foarte bun, ne făcea impresia asta de om bun, care nu are nimic de ascuns. Pot să mărturisesc astăzi că l-am plăcut foarte mult ca om și ca poet și l-am citit cu mare bucurie. Revenind, l-am convins să-și urmeze tratamentul până la urmă și în felul ăsta ne-am apropiat. M-a citit și el pe mine și aveam multe, multe, destule ieșiri de spirit, ca să zic așa, de comuniune spirituală. Apropo de ce spunea Răzvan despre poezia lui, mi se pare unul dintre primii care a fost cu adevărat narativ în poezie, ceea ce nu regăsesc anterior, iar el dă un adevărat farmec poeticului prin acest narativ.”

Andrei Novac: ”Eu m-am întâlnit prima dată cu Ioan Flora când eram în clasa a IX-a, am și cumpărat o carte, Discurs asupra Struțocămilei, și după aceea, doi ani mai târziu, cred că eram în clasa a XI-a, la Târgu-Jiu, acolo unde m-am născut eu. Domnul Viorel Gârbaciu avea un cenaclu și ne-a spus că în anul acela vom avea o manifestare, Serile de la Brădiceni, unde o să primească premiul Anghel Dumbrăveanu și fiecare dintre noi, eram vreo zece, va trebui să ia câte un interviu scriitorilor. Și Viorel Gârbaciu mi-a zis tu o să-i iei interviu lui Flora. Eu nu am știut cine e, văzusem doar că mai e pe listă și George Țărnea. Vreau să îi amintesc fiindcă e vorba, din păcate, de oameni care nu mai sunt printre noi. Și mi-l aduc aminte pe Ioan Flora stând acolo și fumând. Avea barbă, cu un an înainte cred că murise mama lui. Apropo de dejun sub iarbă, sunt acolo două poezii despre mama dânsului. Eu l-am văzut pe Ioan Flora și Gârbaciu mi-a spus vezi cum faci, trebuie să iei interviul. Ioan Flora a detensionat cumva atmosfera în seara aia, pentru că ne-a băgat foarte tare în seamă, apropo de ce spuneau și Răzvan, și domnul director Cristescu, era un om care într-adevăr avea acest cult al prieteniei și, cum să spun, reușea să-l pună în scenă foarte frumos. Eu știu pentru că l-am urmărit toată ziua și la Mănăstirea Tismana. Știu că a jucat fotbal cu noi, la căminul cultural din localitate. Eu chiar am scris o poezie și am publicat-o într-o carte care a apărut la Editura Muzeul Literaturii în 2006. Și e acolo un text care este dedicat și care amintește de episodul ăla cu fotbal. După aceea, bineînțeles că s-a trecut la regimul care îl amuză teribil pe Dan de lăutari și de băutură. Am luat acel interviu. El există. I-am povestit Ioanei anul trecut. Există o casetă audio, îl am încă.”

Ioana Crăciunescu: ”Am fost prietenă cu Flora, cu Nichita, cu Adam. Am fost într-o generație în care era o osmoză și o speranță nu să fim nemuritori, ci să murim frumos, ceea ce e foarte greu. Nu întotdeauna murim frumos, pentru că prilejul istoric, geografic ne împiedică uneori să ne punem cămașa cea albă pe noi. Nu sunt amintiri, sunt prietenii mei de o viață. Trăiesc cu ei mai bine decât cu cei care mi se alătură ca fiind prieteni, dar nu-i cunosc cum i-am cunoscut pe ei. Există, să spun, un tunel al răbdării, oameni care au răbdat tot ce au trăit într-o formă absolut minunată. Mi-e rușine că trăiesc pentru că am cunoscut suflete libere, poetice, care au făcut pentru literatura română, literatura sârbă, pentru tot universul ăsta mult mai mult decât sunt capabilă să fac eu.”

Dan Mircea Cipariu: ”Îți dau dreptate, Răzvan, fiindcă au fost mai multe întâlniri, seri cu Ioan Flora, cu Costi Stan, cu Iova, în care discutam despre incapacitatea criticii de a vedea faptul că ei au făcut un program, începând cu Norii, cu revista lor, unde erau și Crăciun, și Nedelciu. Ne vedeam zi de zi la Uniunea Scriitorilor, pentru că vreo 13 sau 15 ani am fost președintele Filialei București Poezie, și-mi spunea domnule, nu au înțeles nimic și îmi arăta cronici. Îmi spunea eu folosesc niște mitologii și românești, și sârbești, niște biografii subiective și sigur că le fac într-o formulă poetică, dar încercând să construiesc mitologia Flora. Chiar așa spunea și avea întotdeauna capacitatea de a spune niște propoziții care erau uneori niște sentințe teribile. A rămas cu acest of, dacă vreți, că nu l-au înțeles și nu l-au receptat așa cum se cuvine criticii literari. Mi-a mai spus ceva de mai multe ori, că practic își renega într-un fel primele cărți. Dar descoperise această mitologie est-europeană, dacă vreți, cu care el lucra foarte, foarte bine.”

Ioana Flora: ”Povestea noastră e așa. Cumva mă impresionează tipul de legătură pe care toți cei care ați vorbit l-ați avut cu cartea și toată dimensiunea asta a lui ca artist pe care ați cunoscut-o plenar și pe deplin. Pentru mine tata a fost tata. Am descoperit cu adevărat poetul Ioan Flora abia după ce n-a mai fost, am simțit nevoia să prelungesc legătura cu el în felul acesta, citindu-i poeziile în spectacole de poezie, de poezie și jazz și așa mai departe. Există o întâmplare haioasă legat de asta. Pe timpul facultății mele mai scotea câte un volum și zicea tata, nu vrei să citești la lansare? Și nu voiam pentru că eu îmi construiam drumul meu, eram în momentul în care voiam eu să-mi demonstrez ceva, o abilitate artistică a mea și cumva negam această autoritate care, pe de altă parte, înaintând în vârstă, mi-am dat seama că mi-a setat o ștachetă foarte înaltă. Ulterior, așa cum am spus, legătura mea s-a păstrat prin asta și am redescoperit, fiindcă și la nivel uman îmi este un reper, că valorile lui morale mi s-au transmis în mod direct. Mi-a plăcut foarte tare acum un an sau doi, când ați spus că pentru el inocența a fost o alegere. Mă recunosc în alegerea asta, inocența însemnând de fapt să privești lumea într-un anumit fel și evenimentele care vin către tine să le prelucrezi cu inocența din tine, rămânând cumva curat. Și cred că tata a făcut asta, sunt convinsă. Avea umor, avea o vulnerabilitate protejată de multe scuturi pe care le punea ca să pară dur. Și întâmplarea face, că nu e nicio întâmplare, de fapt e ceva extraordinar, să am doi băieți, unul este acolo, Sașa, iar Luca este lângă mine, și îi recunosc în multe dintre calitățile lui fizice și interioare, și de caracter, și morale.”
În încheierea evenimentului, Luca Brătilă, nepotul poetului Ioan Flora, a citit poezii scrise de bunicul său.

Tudor VOICU
Credit foto: Dan Marinescu / Muzeul Național al Literaturii Române din București.