Am să pornesc la drum cu titlul cărții scrise de Cristina Chira și apărută în 2023 la Polirom, Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor*. E un titlu care a stîrnit discuții (uneori, mai intense chiar decît conținutul cărții) și chiar de la el vreau să plec. Clou-ul este acest „niciodată”, care a sunat cam timid sau neînsemnat în economia textului, de vreme ce nimănui nu i-a sunat clopoțelul. S-ar putea ca, la o lectură rapidă sau – așa cum se mai practică în critica românească – la o absență a lecturii, niciodată să nu spuie nimic. Numai că, pentru mine, mai ales după terminarea primei povestiri, buclucașul cuvînt mărturisește chiar totul despre eroina povestirii, despre visurile, speranțele, iluziile și dezamăgirile ei. Pe scurt: adolescenta Raluca îl iubește pe Tudor și Tudor pare s-o iubească. Ei se pipăie bezmetic, dar, de făcut, nu fac sex de-adevăratelea. Așa cum se întîmplă în viață, nimic din ce plănuiesc cei doi nu se pupă, viața îi desparte o bună bucată de vreme și, pentru că lumina stinsului amor îi urmărește încă, vor încerca, ori unul, ori altul, să ducă la bun sfîrșit ceea ce începuseră în adolescență.
Povestea e spusă din punctul de vedere al eroinei. E un aspect important, pentru că aici se observă abilitatea, finețea autoarei. Feminitatea Ralucăi este una reală și nu una de hîrtie. Adică și cu hopuri, și cu inconsistențe, și cu derealizări. E fascinant, mai ales pentru un bărbat, să urmărească ocolurile logice, hîrtoapele afective ale sensibilității feminine și, în același timp, să dezvolte un sentiment atît de puternic pentru personaj. Fără să dezvălui finalul, afurisitul cuvînt niciodată luminează deodată psihologia personajului, care ar dori să dea timpul înapoi.
Acest tip de finețe psihologică și acuitate a vederii prozastice sînt prezente în mai toate prozele care îmi plac. Și mi se pare că absentează sau înaintează cu smucituri în cele care nu îmi plac (Fluturașii, de exemplu). Cîteva proze din ultima categorie nu stabilesc acea punte a suspinelor între autor și cititor. Senzația e că scriitoarea rătăcește prin subiect și nu ține drumul drept. Dar o carte nu trebuie să fie perfectă, ca să îți placă. Uneori, o singură proză e suficientă să îți încălzească inima. Cam cum ar fi cazul Peștișorului rătăcitor. Asta e o poveste cu fundal englezesc. Eroina româncă emigrează în Anglia, învață, se adaptează, se îndrăgostește, muncește, trage mîța de coadă și… Dar viața nu seamănă niciodată cu ceea ce îți imaginezi despre ea. Partea de mare finețe a poveștii e chiar peștișorul-oglindă, care pare să rimeze cu stările personajului, cu pățaniile lui, cu răscrucile pe unde destinul îi joacă feste. Încet, încet, paralela dintre om și animal domină povestea. Aproape că putem întrezări ce se va întîmpla dacă sîntem atenți la zbaterea lui. Destinul peștișorului (nu cîrcotiți, că nu e nici o poveste moralizator-zoologică, ci cu oameni) devine destinul fetei, dacă păstrăm proporțiile. Sau, mai exact, peștișorul e chiar povestea ei de iubire, care se termină ca mai toate poveștile de acest soi.
În fine, am lăsat la sfîrșit Cyber Grandpa, care îmi pare o mică bijuterie, ascunsă după un perete SF. Un cititor obișnuit ar zice că e încă una dintre nenumăratele povești cu andoizi, cu cyber-ființe, dar fără aventuri și împușcături. Presiunea genului e atît de mare, încît cu greu observi traseul de-a-ndoaselea al eroului. La fel de enigmatică e legătura afectivă dintre bunic și fetița de odinioară (azi, femeie în toată firea, cu probleme, copil și încurcături), care se dezvoltă epistolar. Unul l-a învățat pe celălalt scrisul, celălalt se confesează primului prin intermediul celei mai devalorizate forme de comunicare, scrisoarea clasică. Fără să o acuz nici o clipă de duioșie, relația dintre bunicul care fuge în lumea androizilor și fata-femeia-nepoata care rămîne în lumea reală e de o finețe fermecătoare. Aproape că vezi ce se întîmplă (și ce bucurie mai mare poate avea un scriitor, cînd cititorii văd aievea ce a pus pe hîrtie?).
Mai sînt altele bune, bine scrise, haioase, cum ar fi Bravo (bunica interesată de viața sexuală), Fan Curier (preotul care transportă jucării sexuale unui cuplu) sau mai serioase, ca Intoxicare (diferența dintre prietenie și atracția sexuală), interesant toate. Dar cele trei sînt preferatele mele. Povestiri una și una, care, sper, vor trece proba timpului.
Marea calitate a Cristinei Chira e felul cvasi-imperceptibil în care strecoară condiția umană (masculină, feminină, albă, neagră, bătrînă, tînără) în povești. Cum îi dă chip, adîncime, subtilitate. De aceea îmi plac textele ei și tot așa mi-o imaginez și pe autoare: nesigură pe ea însăși, mereu în căutarea chestiei ăleia indefinibile, singura pentru care sîntem, uneori, oameni.
Florin IARU
* „Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor” de Cristina Chira, Editura Polirom, carte distinsă cu Premiul Cartea de proză a anului 2023, premiu oferit de AgențiadeCarte.ro, cu sprijinul financiar al Ministerului Culturii.
