Ligia Keșișian a primit Premiul Tânărul scriitor al anului 2023, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori / Cartea de poezie a anului 2023, pentru volumul ”Anul tigrului de apă”, Casa de Editură Max Blecher.
”Spunea Ernesto Cardenal că o carte memorabilă este aceea care îți solicită mai mult decât intelectul, iar cărțile esențiale sunt acelea care te determină să vezi cu alți ochi lumea înconjurătoare. Volumul premiat anul acesta ne propune o călătorie inițiatică, un roadtrip într-un vehicul propulsat de emoție, un discurs dialectic, de descoperire a sinelui mereu în raport cu ceilalți, de identificare a mizelor existențiale printr-un exercițiu de sondare sistematică a realului. Impresionează perspectiva largă, care depășește raportarea egocentrică la mediu, conducând înspre o pluralitate de voci și senzații acute, moderate și aglutinate de o viziune ce imită mecanismul de adaptare al speciei umane în fața schimbării constante a datelor conviețuirii colective și în căutarea autenticității. O poveste despre fragilitate, dar nu despre abandon, în care orice pierdere este însoțită de revelație și orice angoasă contribuie la o mai deplină claritate. Perfect dozat contrapunctic și în crescendo, volumul acesta sensibilizează, entuziasmează și deschide ferestre înspre alteritate, căci nu este o carte despre sine, ci despre noi, mediali sau marginali, autarhici sau convenționali, fericiți sau nefericiți.” a spus Cosmin Perța în cadrul Galei.
În cadrul campaniei de promovare a laureaților Galei Tinerilor Scriitori / Cartea de poezie a anului 2023, un proiect cultural finanțat de Ministerul Culturii, Dan Mircea Cipariu și Tudor Voicu au dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadecArte.ro, cu Ligia Keșișian.
Dan Mircea Cipariu: -Recurența finalului în poemele tale (”final departe”, ”va înghiți într-un final toată casa”, ”am crezut că într-un final o să vină”, ”acum cu inocența / finalul se leagă în fața ochilor”) evocă o deschidere spre alte forme de salvare sufletească și chiar spre alte metaversuri. Ce sens poetic dai finalurilor din imaginile poetice ale ”Anului tigrului de apă”?
Ligia Keșișian: -Finalul se arată adesea, însă nu vine de fapt niciodată. Fie că vorbim de poezie sau de viață, ceea ce e de altfel greșit spus, pentru că poezia e o radiografie a scheletului imaterial, o planșă a interiorului nevăzut, finalurile pentru mine sunt locuri de trecere mai curând, spațiile unde un râu se varsă într-un fluviu, ceea ce nu înseamnă că râul acela nu continuă să curgă în continuare, însă fluviul în sine devine pentru o vreme o zonă de așteptare a unui nou final. Am simțit mereu că nimic din ceea ce trăim nu se încheie cu adevărat, e ceva ce am început să explorez de pe vremea când scriam la Miss Houdini, să învăț să pun în funcțiune o mașină a timpului care să mă transporte în geografiile copilăriei sau ale trecutului chiar mai îndepărtat. Copila care am fost nu a dispărut, la fel cum nu dispare nimic pe malul unei ape, e doar acoperit de sedimente, de nisip și căutarea devine mai dificilă, însă cu totul posibilă. Are Adrienne Rich un poem fabulos, Scufundarea la epavă, pe care l-am tradus și care adesea rulează în background, îl las aici pentru voi.
Tudor Voicu: -Ești la a treia ta carte de poezie, a treia oară cu un premiu important – Tânărul Scriitor al anului 2023. Cum și când a început acest al treilea proiect literar ”să se ridice în patru labe de la începutul vieții?”
Ligia Keșișian: -Cartea cuprinde poeme scrise în perioada 2019-2023, însă în 2021 mi-am dat seama cu adevărat ce avea să devină, iar momentul realizării a venit însoțit de angoasă, pentru că îmi propuneam să explorez cu mâinile goale teritorii locuite de monștri, să devin într-atât de vulnerabilă, cât să invoc toate traumele sălbăticite, fie ale copilăriei, fie pe cele transgeneraționale, să le dau voie să își facă de cap prin mine, pentru a le îmblânzi într-un final. Asta aveam în gând, iar parcursul a devenit adesea teribil de anevoios pe alocuri. Cel mai dificil a fost poemul care dă numele cărții, poem care nu mi-a dat pace mai mult de un an, îmi era clar că trebuie să îl scriu, însă nu voia nicicum să se lase îmblânzit, iar în răstimpul acela, explorarea devenise deja copleșitoare. Eu mă temeam de el, el se temea de mine, până când, într-un final, m-am așezat și l-am scris și cred că nu am simțit niciodată mai multă bucurie și lipsă a gravitației ca atunci.
Dan Mircea Cipariu: -Documentarea pentru ”Anul tigrului de apă” a fost un pretext pentru a (re)configura realități și imagini interioare. Cum (te) vezi în oglinda retrovizoare a documentării și a interiorității?
Ligia Keșișian: -Dincolo de realitățile interioare în care am excavat, mi-am propus să redau frânturi din realitatea imediată, a pandemiei, războaielor, greutăților sociale și indiferenței societății, însă într-o manieră care să sensibilizeze, fără să aibă imperativul unui manifest. Din 2017 încoace, am citit și tradus numeroși poeți din America Latină. Unul dintre elementele care m-au fascinat întotdeauna la poezia multora dintre ei și pe care am încercat să mi-l însușesc și să-l integrez în propria mea voce, este forma în care abordează teme politice și sociale, păstrând poezia. În 2020, am tradus împreună cu Claudiu Komartin o antologie a poetului Mario Benedetti și asta cred a cântărit foarte mult în a-mi da eu însămi seama, ceva mai târziu, de o formulă a sondării prin care să tratez subiecte pe care le-am resimțit mereu acut și dureros, însă pentru care îmi lipseau mijloacele de redare.
Tudor Voicu: -”Atâta frumusețe care nu mai salvează pe nimeni” ai scris în ”Luminile de peste râu”. Crezi că descoperim adevărata frumusețe abia atunci când știm că nu ne mai poate salva?
Ligia Keșișian: -Nu m-au interesat nici frumusețea în sine, nici salvarea, cât căutarea adevărului din spatele aparențelor. Oamenii sunt foarte selectivi cu ceea ce vor să vadă, se menajează și rămân în zone confortabile și călduțe, până când devin indiferenți, orbi la ororile lumii, refuză cu îndârjire să se lase afectați de suferința altora, dintr-un instinct de autoconservare care anulează umanitatea în aceste vremuri teribile pe care le trăim, când avem mai mult decât oricând nevoie de ea.
Dan Mircea Cipariu: -Redactorul cărții tale premiate este Claudiu Komartin, iar lector – Radu Nițescu, doi poeți exponențiali pentru generațiile lor literare. Ce a însemnat colaborarea cu ei pentru cerul astral și poetic al ”Anului tigrului de apă”?
Ligia Keșișian: -Claudiu și Radu sunt doi poeți grozavi, doi prieteni minunați și amândoi sunt foarte generoși cu poezia celorlalți. Sunt doi oameni care iubesc cu adevărat poezia, o respiră, o caută și orice discuție cu ei e constructivă și caldă. Munca de redactor a lui Claudiu a început cu mult înainte să închei manuscrisul, m-a încurajat foarte mult în perioade în care devenise copleșitoare sondarea mea în zonele inflamate ale memoriei și pentru asta îi sunt foarte recunoscătoare.
Tudor Voicu: -Intrăm, din 10 februarie, în Anul Dragonului de Lemn. Cum se anunță acest 2024 pentru activitățile tale? Vei continua să scrii, să traduci și să organizezi festivaluri muzicale? Faci vreo predicție personală ori pentru lumea românească?
Ligia Keșișian: -Deocamdată, îmi propun să mă bucur de căldura neașteptată cu care este primită cartea. Voi continua să scriu și de-abia aștept să descopăr următoarea aventură, însă încerc să nu mă grăbesc, pentru că am mereu tendința să pun multă presiune pe mine, dar simt că e necesar să îmi ofer un răgaz. Voi traduce în continuare cu bucurie și deja lucrez la următoarea ediție a Balkanik Festival. Nu fac predicții, doar sper din tot sufletul ca anul acesta să fie mai blând decât ultimii.
