Lumină lină de la mănăstirea Agafton

ian. 12th, 2023 | By | Category: Postcard

Despre Mihai Eminescu s-a tot scris şi tot se va mai  scrie şi de aici încolo, mereu şi mereu, de către toţi cei care s-au aplecat / se vor apleca peste monumentala sa operă, scrisă sau lăsată în manuscris, adăugîndu-i-se de fiecare dată noi carate de strălucire uriaşei sale personalităţi româneşti, intrată definitiv în universalitatea culturală a lumii. 

De-a lungul timpului scurs de la  trecerea în Veşnicie a lui Mihai Eminescu şi până în actualitatea contemporană, cercetările şi exegezele întreprinse de către reputaţii istoriografi şi critici literari, mari „voci” ale vremii lor, între care  e bine să-i amintim pe consacraţii: Garabet Ibrăileanu, Tudor Arghezi, Eugen Lovinescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Petru Creţia, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Tudor Vianu, Perpessicius, Dumitru Caracostea, Geo Bogza, Eugen Simion, Mihai Cimpoi ş.m.a., fiecare în parte şi / sau toate împreunate, au apreciat şi admis fără dubiu genialitatea operei eminesciene, străbătută de fiorul naţional al dulcelui grai românesc. 

În acelaşi context tematic, cel al adâncirii „judecăţilor de valoare” asupra impresionantei opere eminesciene, putem desprinde şi  gândurile pe care-l stăpîneau, în 1932, pe George Călinescu, de departe cel mai autorizat biograf şi critic eminescolog, aşternute după o deliberată  cumpănire de gând: Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strîngă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.” 

La loc de mare cinstire adusă genialităţii operei eminesciene, demn de reţinut este şi “verdictul” de mare profunzime exprimat de către ilustrul istoric Nicolae Iorga, care n-a ezitat să-l considere pe Eminescu: „expresia integrală a sufletului românesc.” 

În fine, rog să-mi fie permisă părerea nevinovată prin care stărui să cred că poate cea mai preţioasă şi expresivă  definire a personalităţii eminesciene aparţine filosofului Constantin Noica: „Mihai Eminescu – Omul deplin al culturii româneşti!” (s.n.) 

Într-adevăr, nici „valurile” stârnite într-un „pahar cu apă” de unii detractori contemporani şi nici altele lor încercări de „demitizare” , sortite pieirii, n-aveau cum să-i aducă atingere „arheului graiului şi culturii noastre – Mihai Eminescu”.

Cu astfel de aprecieri de substanţă n-a fost de mirare că în 2007, prin lege, ziua de 15 ianuarie – ziua de naştere a Poetului Naţional – a fost aleasă Zi a Culturii Naţionale!

Receptat şi astăzi în tot spaţiul românesc ca fiind: Poetul, Prozatorul, Teatrologul, Jurnalistul şi Gânditorul naţiei române (s.n.), Mihai Eminescu, prin traducerile operei sale pe întreg mapamondul, se bucură şi de o largă apreciere în tot spaţiul universal, astfel că la centenarul morţii poetului UNESCO a declarat anul 1989, anul internaţional Eminescu, iar apoi a decis ca Mihai Eminescu să fie declarat Poetul Anului 2000.  Nici NASA nu s-a lăsat mai prejos şi la descoperirea unui crater imens pe planeta Mercur l-a denumit Eminescu. De asemeni, capodopera creaţiei eminesciene, poemul Luceafărul, cu cele 98 de strofe ale sale, a fost înregistrat în Guinness Book of Records ca fiind cea mai lungă şi frumoasă poezie de dragoste din întreaga literatură universală! La fel de strălucitoare şi în infinitatea spaţiului cosmic: “Un cer de stele dedesupt, / Deasupra-i cer de stele – / Părea un fulger nentrerupt / Rătăcitor prin ele”, lumina sa „luceferiană” nu s-ar fi putut să nu fie menţionată şi în catalogul planetelor mici: “Minor Planet Names – alphabetical list”, la poziţia 9495,  sub denumirea de „planeta Eminescu”.

Şi, totuşi, dincolo de toate aceste strălucite aprecieri ce i-au fost acordate posterităţii lui Eminescu, o interogaţie, fie ea absconsă ori făţişă, îşi cere de mai multă vreme răspunsul edificator: a fost sau nu Mihai Eminescu şi un om religios?

Venită din partea unor „detractori” care susţin că „junimiştii erau nişte atei” şi că Eminescu „nu s-a sfiit să-i atace şi pe slujitorii bisericii” , cum a făcut-o în poeziile „Împărat şi proletar” şi „Viaţa”, întrebarea surprinde prin insolenţa şi maliţiozitatea ei, iar punerea acesteia în „discuţie” n-ar reprezinta decât o reprobabilă  blasfemie adusă nu numai celei mai mari personalităţi a neamului românesc, ci şi întregii naţii române, închegată de-a lungul timpului istoric sub semnul divin al dumnezeirii.

Fără îndoială, o astfel de „discuţie” nu va putea încăpea nicicum şi nicicând , iar răspunsul nu poate fi decât unul axiomatic: Da! Eminescu a fost un om religios; religiozitatea eminesciană făcându-se vizibilă de–a lungul întregii şi scurtei sale vieţi, de la naştere şi până la sfârşitul prematur al acesteia, cum şi în tot cuprinsul uriaşei şi inegalabilei sale opere.                

Viaţa lui Mihai Eminescu a început în Ipoteştii din mărginimea Botoşanilor, în familia căminarului Gheorghe şi Raluca Eminovici, născută Iuraşcu, la “15 ghenarie 1850”, după cum stă consemnat, la 21 ian. 1850, în arhiva Bisericii Domneşti (Uspenia) din Botoşani, unde şi când a avut loc botezul creştin – ortodox al micuţului prunc, Mihai, al 7-lea dintre cei 11 copii ai familiei. Cu siguranţă, remarcându-i pruncului “fruntea înaltă, ochii larg deschişi şi luminoşi”, aşa cum îndeobşte stă obişnuit în săvârşirea sfântului ritual al botezului, preotul Ion Stamate i-ar fi hărăzit acestuia “un zbor înalt şi aripat” al vieţii sale. Şi aşa avea să şi fie!

Sub oblăduirea şi iubirea neţărmurită a mamei sale Raluca, provenită din străvechea spiţă boierească a neamului Iurăştenilor, oameni cu vrednică evlavie duhovnicească, copilăria lui Mihai, precum şi a celorlalţi fraţi şi surori, s-a petrecut în spiritul curat al credinţei strămoşeşti, cu atât mai mult cu cât mama sa cumpărase în acest scop „din banii ei de zestre o bisericuţă de lemn pe care a adus-o la moşia de la Ipoteşti”, precum a consemnat şi George Călinescu.

Despre copilăria sa va „nota” mai târziu însăşi poetul: „Fiind băiet păduri cutreieram / Şi mă culcam ades lîngă izvor…”, dar cel mai mult îi plăcea să treacă „codrii de aramă” ai Baisei, singur sau însoţit de fratele său Ilie, îndreptându-se spre mănăstirea Agafton, acolo unde erau călugăriţe surorile mamei, Fevronia, Safta şi Olimpiada, mătuşile sale, ba chiar şi nepoata lor, Xenia Velisarie. Aici la Agafton, vor putea rămâne uneori zile întregi, fiind bine primiţi de mătuşa Fevronia, care se îngrijea de educaţia lor. Aici şi aşa avea să facă cunoştinţă  nepotul Mihai cu… buchiile alfabetului chirilic, care i-au deschis calea spre descifrarea vechilor cărţi şi manuscrise religioase aflate în biblioteca mănăstirii. Dar cel mai mult îi plăcea lui Mihai să asculte vrăjit psalmodia Lumină lină, cântată de cuvioasele măicuţe la vecerniile de dinaintea sărbătorilor, ale căror psalmi îl înfiorau peste Mănăstirea Agafton, astăzi        poate: „(…) văzând lumina cea de seară, lăudăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu; vrednic eşti în toată vremea a fi lăudat de glasuri cuvioase, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce dai viaţă, pentru aceasta lumea Te slăveşte.” 

Mai apoi, ca şcolar, Mihai, având consimţămîntul maicii stareţe Olimpiada, îşi va petrece aici vacanţele de vară, adâncindu-se şi mai abitir în lectura valorosului tezaur de  cărţi rare şi sfinte, între care şi „Mărgăritele” lui Vasile Iuraşcu, bunicul său.

Prin participarea activă la slujbele canonice şi viaţa monahală a mănăstirii Agafton se poate desprinde lesne ideea că aici s-a format spiritul religiozitîţii poetului de mai târziu, care-i va inspira o serie întreagă de poezii cu profundă temă religioasă, din care reţinem: Rugăciune, Învierea, O, chilia mea sărmana, Colinde, colinde, Legenda lui Iisus, Mortua est, Răsai asupra mea ş.a. Despre acest episod de religiozitate eminesciană va nota ulterior şi preotul – scriitor, Gala Galaction: „La Mănăstirea Agafton a cunoscut Eminescu întâia oară cenobitismul creştin şi pravilele lui şi trista lui Frumuseţe.” 

Purtându-le un respect deosebit mătuşilor sale călugăriţe, ulterior, tânărul poet va reveni deseori la Agafton. Una dintre aceste vizite a fost cea din 1875, „cînd maica Fevronia organizează o şezătoare de tors lână, la care au participat mai multe călugăriţe. Pentru musafirii evenimentului Fevronia a pregătit o adevărată masă boierească”, după cum afirma fratele său Matei, pe atunci elev al Şcolii Militare de la Iaşi, care l-a însoţit.

Ca student „auditor extraordinar” la Viena şi Berlin, în perioada 1869 – 74, Mihai Eminescu are prilejul să-şi lărgească orizontul cunoştinţelor sale filosofice din lucrările marilor înţelepţi ai lumii. Iată cum îl descria Ioan Slavici, prietenul său din studenţie: „La douăzeci de ani era un bun cunoscător al religiilor. El cunoştea nu numai învăţăturile cuprinse în Evanghelii, ci şi pe ale lui Platon, pe ale lui Confucius, Zoroastru şi Buda şi punea religiozitatea, orişicare ar fi ea, mai presus de toate.”  Să recunoaştem în acest citat faptul doveditor al interesului faţă de credinţa strămoşească, inoculat încă din copilărie.

În perioada ieşeană, ca ziarist al „Curierului de Iaşi”, Eminescu combate influenţa austriacă nefastă asupra Mitropoliei din Suceava. Reţinem din articolul publicat în 1876: „Şi nu mai arde candela vecinică la capul binecredinciosului şi de Hristos iubitorului Ştefan Voievod. Biserica lui Alexandru cel Bun în Suceava stă de 80 de ani în ruină: iar Mitropolia Sucevei cu moaştele Sf.Ioan cine se-ngrijeşte de ea? …Singură Mitropolia Moldovei şi Sucevei e ab antiquo suverană, neatârnată de nicio patriarhie; acestei Mitropolii a Moldovei şi Sucevei se datoreşte introducerea limbei române în biserică şi stat, ea este mama neamului românesc.”

Mai mult de atât, Eminescu, ca redactor al ziarului bucureştean „Timpul”, va considera Biserica Ortodoxă  Română drept: „maica spirituală a neamului românesc, cea care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică şi care a fost azilul de mântuire naţională în ţări în care românul nu are Stat.”  

Stăpânit în profunzimea lui sufletească de simţămîntul nestrămutat al credinţei ortodoxe, Eminescu va delibera „cu nemărginire de gând” : „Istoria omenirii este desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu se mişcă un fir de păr din capul nostru fără ştirea lui Dumnezeu.” Pe Dumnezeu, atotbiruitor şi nemuritor, ca stăpîn al vieţii şi al morţii, Eminescu ni-l redă în poemul Luceafărul – opera sa lirică fundamentală: „De greul negrei veşnicii, / Părinte mă dezleagă / Şi lăudat pe veci să fii / Pe-a lumii scară´ntreagă. // O, cere-mi, Doamne orice preţ, / Dar dă-mi o altă soarte,/ Că Tu izvor eşti de vieţi / Şi dătător de moarte…”

Un fior de religiozitate eminesciană îl găsim şi în poezia „Dumnezeu şi om” în care poetul expune, folosind antiteza, relaţia dintre divinitate şi omenire. Plecând de la naşterea Mântuitorului Iisus Hristos, după relatarea Sfintei Evanghelii: „Te-am văzut născut pe paie, faţa mică şi urâtă, / Tu, Hristoase, – o hieroglifă stai cu fruntea amărâtă (), ca în final să apară a fi Judecător: „Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul său, / Dacă inima-i deşartă mâna-i fină n-o urmează… / De a veacului suflare inima lui e trează / Şi în ochiul lui cuminte tu eşti om nu Dumnezeu”. 

Şi poezia „Învierea” este străbătută de o aceeaşi înfiorare creştină: „Cântări şi laude-nălţăm / Noi, Ţie Unuia, / Primindu-L cu psalme şi ramuri, / Plecaţi-vă neamuri, / Cântând Aleluia! // Hristos a înviat din morţi, / Cu cetele sfinte, / Cu moarte pre moarte călcând-o, / Lumina ducând-o / Celor din morminte!” 

Jertfa Mântuitorului a fost evocată cu acelaşi har religios şi într-un articol apărut înaintea Paştelui, în numărul din 12 aprilie 1881 a ziarului Timpul: ,,A se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă”.

Nu s-ar fi putut ca poetul, care i-a închinat „dulcei sale mame” cel mai tulburător poem din literatura română: „O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi / Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi…”, să nu fi simţit lăuntric dorinţa de a-i închina o „Rugăciune” şi Maicii Domnului, socotită Mama noastră a românilor, invocîndu-i ocrotirea în numele tuturor: „(…) Ascultă-a nostre plîngeri, / Regină peste îngeri, / Lumina-ţi adorată / Asupră-ne coboară, / O, Maică Preacurată / Şi pururea Fecioară, / Marie…” Peste ani şi ani, în 1999, descoperindu-i frumuseţea, această divină poezie eminesciană a fost recitată în limba română de către Papa Ioan Paul al II-lea în Piaţa San Pietro din Roma, în cadrul ceremoniei Angelus. 

În 1880, pe când poetul se simţea împresurat de „umbra durerii şi a neputinţei”, compune o a doua rugăciune către Maica Domnului, intitulată „Răsai asupra mea”, cerându-i cu pioşenie, Speranţa, Tinereţea şi Credinţa: „Răsai asupra mea, lumină lină / Ca-n visul meu ceresc de-odinioară; / O, Maică Sfântă, Pururea Fecioară, / În noaptea gândurilor mele vină. // Speranţa mea Tu n-o lăsa să moară / Din inima-mi adânc noian de vină; / Privirea Ta de milă caldă plină, / Îndurătoare-asupra mea coboară. // Străin de toţi, pierdut în suferinţa / Adâncă a nimicniciei mele, / Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie, // Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa / Şi reapari din cerul Tău de stele: / Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!”

Că Eminescu este un om religios o dovedeşte cu prisosinţă şi întreaga sa creaţie lirică, romantică şi de dragoste, în care poetul a presărat cu „metafore de gând” numeroase cuvinte ce aparţin de religie, întregind cu acestea profunzimea sentimentelor exprimate: icoană, înger, candelă, cer, lumină, rai, lumânare, sfinţenie, rugăciune ş.a.

În eseul său: „Ideea de Dumnezeu în poezia lui Eminescu”, preotul, profesor universitar, critic literar şi poet, Theodor Damian, stabilit în Statele Unite, precizează fără echivoc: „Faptul că Eminescu credea în Dumnezeu nu mai trebuie demonstrat.” (s.n.)

Primele simptome ale bolii sale s-au manifestat la 5 iunie 1883, când la Iaşi s-a inaugurat statuia ecvestră a Marelui Voievod Ştefan, amplasată în faţa fostei Curţi Domneşti, devenită Palatul Ocârmuirii. La festivitate, Mihai Eminescu, ca redactor-şef al ziarului bucureştean „Timpul”, urma să-şi declame „Doina”, compusă special pentru solemnitatea momentului. Conştient de situaţia gravă a României, aservită intereselor străine, poetul, văzând în figura legendară a lui Ştefan cel Mare singura cale a izbăvirii, cere îndurarea divinităţii:„Ştefane, Măria ta,/Tu la Putna nu mai sta, / Las´arhimandritului / Toată grija schitului, / Lasă grija sfinţilor/ În sama părinţilor,/ Clopotele să le tragă / Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă, / Doar s-o-ndura Dumnezeu, / Ca să-ţi mântui neamul tău!” Retras din mulţime, abia spre seară în casa lui Iacob Negruzzi şi-a putut recita Doina..

Aşa cum afirmă biografii săi, în 1883, după ce a definitivat forma finală şi a publicat „Luceafărul” în Almanahul Societăţii studenţeşti „România jună” de la Viena şi în Convorbiri literare, Mihai Eminescu, mai mult bolnav, a cam pus capăt creaţiei sale. Un an mai târziu, în 1884, sub îngrijirea lui Titu Maiorescu, îi apare volumul princeps „Poezii”, în care a fost cuprins şi poemul… luceferian.

Crescut în spiritul religios al credinţei, Eminescu avea şi previziunea apropiatei sale morţi, motiv pentru care, în 1887, aflat la ospiciul Neamţ (după cum atestă o însemnare pe un ceaslov al unui duhovnic de la M-rea Neamţ), „limpede la minte, dar posac şi trist”, a cerut  să se spovedească şi să se împărtăşească, precum un bun creştin: „Părinte, să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mănăstire de Maici şi să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă <Lumină lină>.” 

Spre sfîrşitul anului 1888, îngrijorată, Veronica Micle, muza lui inspiratoare, aflându-l la Botoşani pe „iubitul ei Emin” într-o stare avansată a bolii, îl ia la Bucureşti şi-l internează pentru tratament în sanatoriul dr.Şuţu, unde-l va vizita şi încuraja mereu.

În iunie 1889, premoniţional, poetul scrie ultima sa poezie „Stelele-n cer”, ca o „rugă” fierbinte dinaintea morţii: „Până nu mor,/Pleacă-te, îngere,/La trista-mi plângere / Plină de-amor. // Nu e păcat / Ca să se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat?” 

Dar „clipa cea repede s-a lepădat”! Pe 15 iunie 1889, la orele 4 dimineaţa, Mihai Eminescu devine Luceafăr în Veşnicia Dumnezeiască a Cerului. Slujba religioasă a prohodirii sale a avut loc sâmbătă, 17 iunie, la Biserica ortodoxă „Sf.Gheorghe”, oficiată de un singur preot, dar în finalul acesteia corul Mitropoliei a interpretat „Mai am un singur dor”, ce a răsunat „ca un dangăt de clopot în sufletele celor prezenţi.” Necrologul a fost rostit de către Gr. Ventura, prim redactor al ziarului „Adevărul”, subliniind: „Acela ce zace aici, înaintea noastră n-a fost al nimănui, ci al tuturor românilor”. După aşezarea sicriului acoperit cu o pânză neagră într-un dric simplu, tras de doi cai („Nu voi sicriu bogat”), cortegiul funerar, avându-i în frunte pe M.Kogălniceanu, Th.Rosetti, Titu Maiorescu şi Lascăr Catargiu, după un popas la Universitate, s-a îndreptat spre Cimitirul Belu, parcela 9, unde sub un tei Eminescu a fost coborât în reavănul pământ spre odihnă veşnică. După cum scria presa de a doua zi: o doamnă din Moldova, îmbrăcată în negru, a aşezat pe pieptul poetului un buchet de Nu-mă-uita. Sigur, nu putea fi alta decât cea care l-a iubit, l-a inspirat şi l-a ajutat în clipe grele, Veronica Micle.”

Jale mare în toată ţara la aflarea tristei veşti… 

Ajunsă şi la mănăstirea Agafton, cum va povesti stareţa de mai târziu, Agafia Moisă, din cele auzite de la mătuşile maici Iuraşcu: „…Iar după ce a murit Eminescu, maicile îi făceau regulat colivă şi parastas la biserică, în fiecare sâmbătă, neuitând să-i cânte Lumină lină.”

Desnădăjduită, pe 4 august 1889, „exact după 50 de zile de la sfârşitul Eminului!”, Veronica Micle pleacă şi ea, cu voită precipitare, în Veşnicia Cerului să-l întâlnească şi să fie acolo împreună cu iubitul ei Emin, nedespărţiţi nici în eternitate.

Suportând şi el cu amar pierderea „fratelui Mihai” şi a Veronicăi, prietenii săi dragi de la Bojdeucă, povestitorul Ion Creangă pleacă în ultima zi a anului 1889 să-i întâlnească la Cer, întru veşnică nedespărţire…

Posteritatea lui Mihai Eminescu este şi în prezent străbătută de aceeaşi statornică preocupare a românilor de a-i afla şi cerceta uriaşa „moştenire” culturală lăsată în manuscris urmaşilor. Astfel, Titu Maiorescu, ca „executor” testamentar, intuind inestimabila valoare a manuscriselor eminesciene , la 12 ianuarie 1902, predă Academiei Române „cufărul”, cu cele 46 de volume manuscris, însumând peste 14 mii de file.

De-a lungul vremii, după ample şi laborioase cercetări ale unor literaţi de mare valoare, s-a reuşit alcătuirea unor ediţii integrale ale operei eminesciene; prima dintre acestea, în şase volume (1939 – 1963) aparţinând criticului literar Perspecissius. Au urmat ediţiile îngrijite de academicienii: Mihai Cimpoi, 8 volume (2001) Eugen Simion, 38 de volume (2005 – 2009), Dimitrie Vatamaniuc, 11 volume (2011) – ultima.

Legat de religiozitatea eminesciană, dintre miile de manuscrise mă voi opri la cel din ultima ediţie, catalogat cu M – 2262, EMINESCU-OPERE, vol.X – Fragmentarium, pag. 29, intitulat „SUFLETUL LUMEI ESTE EU”: „Trecutul când n-am fost, viitorul când n-oi fi, nu esistă ele, fiindcă eu nu esist, sufletul lumii este eu. Fără eu nu esistă timp, nu esistă spaţiu, nu esistă Dumnezeu. Fără ochi nu e lumină, fără auz nu e cântec, ochiul e lumină, auzul e cântecul, eu e Dumnezeu.”

Din cele expuse şi riguros selectate mi-ar fi imposibil să cred că ar mai putea exista vreodată un presupus „detractor” care să-i conteste lui Mihai Eminescu religiozitatea, cum nu-i va putea nimeni şi niciodată să-i aducă atingere patriotismului şi genialităţii operei sale, cele care, vorba părintelui Th. Damian, nu trebuiesc demonstrate! 

                      Mihai Caba

Număr de vizualizări :112


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro