Victor Eftimiu sau „Omul care a văzut moartea” în urmă cu jumătate de veac                                    

nov. 26th, 2022 | By | Category: Postcard

Nu încape îndoială, surprinzătorul titlu „Omul care a văzut moartea” va înlesni, desigur, cititorilor, dar mai cu seamă teatrologilor pasionaţi, o imediată „trimitere de gând” înspre o excelentă piesă de teatru, astfel intitulată, a cărei „premieră” absolută a văzut luminile rampei în mai 1928, mai întâi la Teatrul din Cernăuţi şi apoi, în septembrie la Teatrul Naţional din Bucureşti, iar de atunci încoace, aproape de împlinirea unui veac, este nelipsită din „repertoriul pieselor de mare succes” al numeroaselor stagiuni teatrale româneşti. Nici nu s-ar fi putut să fie altfel, deoarece acţiunea vivantă a acestei tragi-comedii, în trei acte, ce se petrece, în perioada interbelică, într-o localitate de provincie aflată în preajma alegerilor locale, părând ruptă dintr-o actualitate imediată, trezeşte şi astăzi o aceeaşi  satisfacţie afectivă a publicului spectator, parcă „trasă la indigo”, după cum s-a întâmplat anterior şi cu celebra comedie „O scrisoare pierdută” a lui I.L.Caragiale, care, întocmai, de la publicarea acesteia în „Convorbiri literare”, revista Junimii de la Iaşi (oct.1884)  şi premiera de la Teatrul Naţional din Bucureşti, din noiembrie a aceluiaşi an, ţine şi acum, după aproape un veac şi jumătate, „capul de afiş” al nenumăratelor sale reprezentaţii pe scenele teatrelor româneşti, fiind recunoscută drept capodopera de necontestat a repertoriului dramatic românesc, o piesă clasică, „în măsură să consacre nu numai un autor, ci şi o întreagă literatură” (Pompiliu Eliade).

Având o aceeaşi tematică spumoasă a „farsei” alegerilor, piesa „Omul care a văzut moartea”, admirabil ţesută în planul acţiunii, cu încurcăturile premeditate ale unui comic de situaţie, cu replici pline de umor inteligent, cu intrigi surprinzătoare ce par să destrame ipotezele anterioare, cu personajele sale bine creionate, între care Vagabondul, fiind – omul care a văzut moartea – prin abila sa „farsă a înecului”, întruneşte de fiecare dată, la căderea cortinei, savoarea şi sufragiile spectatorilor. Desigur, meritul excelentei piese teatrale este al autorului acesteia, Victor Eftimiu, căruia istoriografia literară românească îi recunoaşte calităţile indubitabile de: dramaturg, poet, eseist, scriitor şi traducător român de origine macedoromână, membru al Academiei Române , dar şi cel de francmason în perioada interbelică.

Biografia lui Victor Eftimiu, în acceptul numeroşilor săi biografi, exegeţi şi monografişti, „se întinde pe 75 de ani petrecuţi în România, perioadă în care a avut parte de şase constituţii, de patru regi şi o republică – mai întâi populară, apoi socialistă – , într-un secol cu două războaie mondiale şi mai multe regimuri autoritare sau totalitare, care au făcut sute de mii de victime.” 

Ei, bine! În toate aceste epoci traversate Vicor Eftimiu a fost „un om de succes”, ba chiar „un rob al succesului”, după cum îşi intitulează monograful Cristian Preda volumul memorialistic închinat lui Victor Eftimiu, Ed.Humanitas, 2022. 

Urmând firul biografic al vieţii lui Victor Eftimiu ne vom opri, fie şi succint, la câteva „repere” semnificative ale acesteia. Astfel, Victor Eftimiu s-a născut în Albania, la 24 ianuarie 1889, în localitatea Boboşiţa din apropierea oraşului Corcea, fiind al doilea copil din cei 12 ai negustorului macedoromân Gheorghe (Ghergo) Eftimiu şi ai Mariei (n. Cociu), zisă şi Economu, fiică de preot. Primele două clase primare le urmează la şcoala din localitatea natală, cu predare în limba greacă. Pe vremea aceea Albania se afla sub stăpânire otomană, sultan fiind Abdul-Hamid II. În 1897 vine la Bucureşti împreună cu tatăl său, care va deschide o băcănie. Rămânând aici mai mult timp, va începe să înveţe în limba română la şcoala primară din strada Silvestru. În 1905 se stabileşte definitiv în Bucureşti şi va publica prima sa poezie în revista „Speanţa”, pe care singur a editat-o. De aici înainte, în perioada 1906 – 07, va publica versuri în revista „Duminica”, semnându-le E.Victor sau Athanes. Prima sa poezie, semnată cu numele de Victor Eftimiu, a fost publicată în 1907, în revista Viaţa literară şi artistică. Devine un statornic publicist în revistele bucureştene şi în urma onorariilor primite îşi permite să călătorească la Paris, unde timp de doi ani (1909 – 10) ia contact cu viaţa boemă şi culturală franceză şi inspirat de „teatrul de poezie al lui Ed.Rostand” începe să compună poemul dramatic „Înşir-te mărgărite”, pe care-l va termina la întoarcerea în ţară, astfel că „în seara de 2 februarie 1911 are loc pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti premiera triumfală a piesei sale.” Succesul acestei piese în versuri (prima de acest fel din literatura română!) avea să-i asigure anonimului autor calea notorietăţii şi viitoarea afirmare. Prolific, editând volumul de nuvele „Fără suflet” (1911), cel de versuri „Poemele singurătăţii” (1912) şi premiera piesei „Rapsozii”, în 1913, lui Victor Eftimiu i se încredinţează garantat şi binemeritat conducerea Teatrului Comedia.

Începută din 1912, după întoarcerea în ţară, demnă de semnalat este şi prodigioasa sa activitate publicistică în presa franceză, cuprinzând: povestiri, teatru, eseu, interviuri, care-l va impune ca „un bon ecrivain roumain”. De altfel, volumul său liric „Cantes roumains” editat în Franţa în 1910, „la 21 de ani, precum ai lui Labiş” (cum va menţiona mai târziu un exeget), a fost apreciat „la superlativ” de către redutabilul poet francez, Laurent Tailhade: „Victor Eftimiu este unul dintre aceia care va popula într-o zi toate memoriile. Merită să fi cucerit Franţa. I-o dă dreptul poezia şi talentul.” 

Şi câtă intuiţie se va dovedi mai târziu în această … prezicere

După o perioadă fastă a creaţiei sale (1914-19), în care a editat şi pus în scenă trei noi piese, menţionând comedia „Inspectorul broaştelor”, în 1919 obţine cetăţenia română şi se căsătoreşte cu actriţa Agespina Macri (Gipsi), care a studiat la Sorbona şi a jucat pe scenele pariziene şi apoi în România, alături de marii actori, Iancu Brezeanu şi C-tin Nottara. În 1920 are loc premiera tragediei sale „Prometeu”, în care Agespina Macri-Eftimiu face un rol magistral, într-o distribuţie valoroasă cu Aghata Bârsescu. Dar cel mai mare succes, „o adevărată piatră de temelie a carierei sale”, cum afirmă criticii teatrali,avea să fie cel din piesa „Cocoşul negru”, o preluare în alt plan compoziţional a piesei „Înşir-te mărgărite”, interpretat în compania maestrului Nottara. 

În perioada 1920-21, fiindu-i apreciată creaţia dramaturgică, primeşte directoratul Teatrului Naţional şi pe cel de director general al Teatrelor. O aceeaşi postură o va îndeplini apoi, în 1927, la Teatrul Naţional şi Opera din Cluj, revenind în 1930 şi mai târziu, între 1944-45, din nou la conducerea Teatrului Naţional din Bucureşti. 

În tot acest răstimp pe scena Teatrului bucureştean au loc numeroase premiere ale noilor sale creaţii dramatice: Comoara, Dansul milioanelor, Don Juan, tragedia Thebaida, legenda dramatică Meşterul Manole, Glafira, Omul care a văzut moartea (sus amintită), Marele duhovnic, Daniela, Theochrys (pentru care va primi în 1932 Premiul Naţional de literatură), Poiana de aur, Stele căzătoare, tragedia Atrizii, dar editează şi numeroase volume de poezii, între care: Cântecul milei, Noaptea subterană, Oglinzile, Cântecul mamei şi al copiilor, romanul Tragedia unui comediant, inspirat din viaţa teatrală, cum şi volumele memorialistice: Fum de familie, Magia cuvintelor şi Amintiri şi polemici, toate acestea şi încă numeroase articole şi conferinţe întregindu-i personalitatea.

Adept şi iniţiat încă din perioada parisianăîn francmasonerie, în 1935, Victor Eftimiu, obţine „gradul 33 şi ultim al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat” şi drept urmare este ales „Venerabil al Lojii bucureştene Meşterul Manole.” N-a fost deloc întâmplător faptul că în actul I al dramei sale Meşterul Manole, a cărei premieră a avut loc în 1925, „a redat cuvânt cu cuvânt ceremonialul de iniţiere în gradul 3, cel de Maestru.” În privinţa masoneriei a mers mână în mână cu soţia sa, Agespina Macri-Eftimiu, marea tragediană a scenei româneşti, fiică a bogătaşului Panait Macri, fiind şi ea, potrivit surselor, „o membră marcantă a Lojii Masonice Feminine din România.” 

După al doilea Război Mondial, în conjunctura noului regim politic, Victor Eftimiu găseşte o cale neutră pentru creaţia sa şi, în 1947, pe scena Naţionalului bucureştean are loc premiera piesei sale Haiducii, urmată de volumul de versuri, 13 Decembrie şi alte poeme, fapt pentru care, la 31 mai 1948, devine membru titular al Academiei Române.

În 1956, după o mai lungă „acalmie editorială”, publică volumul antologic Teatru. Un an mai târziu, în 1957, noua sa piesă Doctor Faust-vrăjitor, publicată mai întâi în volum, va fi jucată ulterior pe scena Teatrului Naţional I.L.Caragiale. Tot atunci va edita şi volumul antologic de poezie, intitulat sugestiv: Odă limbii române. Fiind „în ton” cu actualitatea românească, în 1959 are loc premiera comediei sale … Parada!

Ca o nedreaptă fatalitate, în 1961, adorata sa soţie Agespina (Gipsi, cum o alinta) este prima dintre ei „care a văzut moartea”, luând neîntorsul drum al veşniciei. Înfiorat peste poate, compune cu inima zdrobită un sonet al durerii neîmpăcate, pe care avea să-l încrusteze pe placa mormântului din Cimitirul Bellu: „(…) Ne-a despărţit ursita nemiloasă…/A fulgerat spământătoarea coasă/Tăindu-ne-mpletitele destine//Şi lacrimilor n-a secat şuvoiul! / Eu sunt în lumea celor vii strigoiul / Iar cel adevărat sunt lângă tine…” , apreciat mai târziu de poetul – eseist C.D.Zeletin, drept: „sonet regal, în măsură să sporească nobleţea artistică a necropolei”.

După un an, în 1962, regăsindu-şi cu greu „ritmul” scrierii, reuşeşte să selecteze şi să editeze două volume antologice ale operei sale dramatice. Era vremea, cum spune şi o anecdotă, când Eftimiu i se plângea lui Arghezi: „Sunt bătrân, sunt epuizat, sunt cu un picior în groapă.” Iar Arghezi îi răspundea glumeţ: „E posibil. Dar cu celălalt scrii şi tot scrii.” Şi chiar aşa era: Victor Eftimiu scria şi tot scria, cum spuse bardul de la Mărţişor.

O veste bună a primit-o de la Naţionalul bucureştean în 1964, care i-a repus în scenă, într-o nouă montare, poemul dramatic Înşir-te, mărgărite, cu un mare succes de public. Tot atunci editează şi volumul antologic Poezii. În 1966 îi apare şi ultima sa piesă, Omul de piatră. Pe parcursul anilor următori se preocupă intens de îngrijirea şi editarea seriei de volume Opere, ajunsă, fără a fi epuizată, la volumul 18.

În 1972 face o vizită în ţara sa natală la invitaţia guvernului de la Tirana, care-i conferă într-o ceremonie omagială Ordinul Naim Frasheri, cea mai înaltă distincţie culturală albaneză; aceasta adăugându-se Legiunii de Onoare, Paris, primită în 1933 şi titlului de Erou al Muncii Socialiste, Bucureşti, primit în 1971. Din nefericire, tot atunci se îmbolnăveşte şi „vede şi el moartea” în 27 noiembrie 1972, la Spitalul Elias din Bucureşti, fiind înmormântat alături de adorata sa soţie, pe Aleea Scriitorilor din Cimitirul Bellu, în imediata apropiere a bisericii.

Se împlinesc de atunci, iată, 50 de ani ai veşniciei lui Victor Eftimiu! 

Sub aspectul ei literar, opera lui Victor Eftimiu este plasată de către ilustrul istoric şi critic literar, George Călinescu, în deschiderea capitolului „LITERATURA ECLECTICĂ până în 1916. Teatrul. Basmul dramatizat” al monumentalei sale „Istorii a literaturii române de la origini până în prezent” Ed. Fundaţiilor Regale, 1941, consacrându-i analizei critice nu mai puţin de şase pagini (633-39), începând cu piesa de debut „Înşir-te mărgărite”, o dramatizare în versuri a basmului Mărul de aur, o feerie fabuloasă „în spiritul tradiţiei româneşti, cu o mare accentuare a simbolurilor cuprinse prin definiţie în orice poveste.” Privind întreaga versificaţie a acestei piese în cinci acte, Călinescu va nota  cu satisfacţie: „Nu se poate închipui o mai juvenilă explozie de poezie fabuloasă, o mai înlesnită maturitate a versificaţiei. Versurile au destulă somptuozitate ca să placă în sine, dar şi necesara fluiditate pentru a nu îngreuna declamaţia.” În fine, aprecierea lui G.Călinescu asupra piesei lui Victor Eftimiu este una fără echivoc: „Oricare ar fi viţiul de temelie al piesei, Înşir´te mărgărite rămâne o încântătoare şi fericită producţie a teatrului nostru.”

Deloc surprinzător, peste ani şi ani, după o îndelungată perioadă de reabilitare a clădirii, la 10 noiembrie 2014 a avut loc redeschiderea oficială a Teatrului Naţional din Bucureşti cu spectacolul „Înşir-te mărgărite”cea mai jucată piesă din întreaga istorie a teatrului – , aşa cum şi-a susţinut opţiunea celebrul director-actor, Ion Caramitru.

Analiza critică călinesciană a mai cuprins şi „Cocoşul negru” – fantezie  dramatică în şase acte ce este în chip învederat o încercare de a construi ceva asemănător cu Faust a lui Goethe – , „Prometeu” – încercare de a reda sobrietatea şi echilibrul teatrului clasic – , „Thebaida”, „Don Juan”, „Akim” – tragi-comedie, o farsă sprintenă, spirituală, cu accente moliereşti. Dintre romane remarcă „Dragomirna – o scriere senzaţională în spiritul Al.Dumas, dar cu mijloace realiste.” Dintre scrierile lui Eftimiu în proză, criticul consideră „că cele mai atrăgătoare producţii sunt maximele din „Vorbe… Vorbe… Vorbe” , pline de spirit şi blândă mizantropie”, din care citează câteva: „Ce poate fi mai insipid decât omul fără niciun defect”, „Omule de spirit, ia seama: te pândeşte gafa!” ş.a.

De-a lungul timpului asupra operei literare a lui Victor Eftimiu au mai făcut referiri critice redutabili „condeieri”, între care se cuvine să-i amintim pe: E.Lovinescu, O.Goga, Ovid.S.Crohmălniceanu, M.Dragomirescu, Perpessicius, D.Micu, T.Vianu, C.Ciopraga, E.Simion, F.Aderca, Mariana Vartic, Z.Ornea, C.D.Zeletin, M.R.Iacoban, iar mai recent biografii C-tin Mohanu, cu o amplă monografie (1999) şi editarea volumelor 19 şi 20 (2005), cum şi Cristian Preda (2022), cu o interesantă „cronologie răsturnată” privind biografia „vieţii politico-intelectuale” a scriitoruluiVictor Eftimiu, „repede perimat postum”, după  şi-a intitulat unul dintre capitolele recentei sale cărţi monografice.

Conform „inventarierii” riguroase întreprinsă de experţi în domeniu, moştenirea literară pe care ne-a lăsat-o Victor Eftimiu este una fabuloasă: 40 de piese de teatru (majoritatea puse în scenă), 140 de volume (fiind întrecut doar de N.Iorga!), 200 000 de versuri (total aproximativ), din care peste 1000 de sonete (întrecându-l pe clasicul sonetist Mihai Codreanu), cam 5000 de articole literare ( în reviste româneşti şi străine), numeroase traduceri (poezie şi  teatru, în/din l.franceză)şi însufleţitoare conferinţe (despre limba şi literatura română).

 Tot de la Victor Eftimiu ne-a rămas şi bustul său în bronz, comandat sculptorului Dimitrie Paciurea, „pe care singur şi l-a făcut cadou, în 1929, la împlinirea a 40 de ani ai vieţii şi pe care dramaturul <cu de la sine putere> l-a instalat în parcul Cişmigiu, spre posteritate … antumă”, aşa cum relatează scriitoarea Victoria Dragu Dimitriu în „Poveşti despre statui şi fântâni din Bucureşti”. Statuia cu pricina a fost retrasă din parc şi reamplasată ciudat „peste gard”, în faţa locuinţei scriitorului – dramaturg. După moartea sa, mai târziu, aici avea să locuiască şi Cezar Ivănescu (1941 – 2008), remarcabilul poet şi traducător român, şi acesta de origine albaneză. 

În prezent, datorită unor lucrări edilitare din imediata apropiere, casa unifamilială, proprietate a familiei Eftimiu, ridicată în 1894, se află într-o vizibilă degradare. Având în vedere importanta sa valoare arhitecturală şi memorial-literară, la stăruinţa Ministerului Culturii şi a Comunităţii Albaneze din România pentru salvarea acesteia, în 2019, s-a hotârât, în regim de urgenţă, transformarea în casă-muzeu, dedicată celor doi mari scriitori români, cu origini albaneze, Victor Eftimiu şi Cezar Ivănescu, două marcante personalităţi ale literaturii române, care au locuit succesiv şi au creat aici. S-ar împlini astfel un demult aşteptat şi binemeritat… restitutio in integrum.

La jumătatea de veac a veşniciei „omului care a văzut moartea”, întru cinstirea postumă a lui Victor Eftimiu, să-i reaprindem cu sfială candela neuitării sale…

 Mihai Caba

Număr de vizualizări :86


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro