Scriind la începutul lui 2015 despre poeții care debutaseră în volum în anul precedent, făceam observația că, în lipsa unor criterii și indicatori mai concludenți, editura unde îți publici prima carte rămâne – în contextul atomizării extreme a „peisajului” sau scenei poetice contemporane – un reper rezonabil ce te poate ghida în torentul de apariții ale unui an. Lucrurile nu s-au schimbat defel în timpul scurs de atunci și, printr-o curioasă întâmplare, trei dintre poeții care au publicat un prim volum cu receptare favorabilă și cu potențial de evoluție în 2014 au ieșit de abia în 2022 cu o a doua carte, girată de câte una dintre editurile care țineau capul de afiș și în deceniul trecut – Merlich Saia (cutia toracică) la Tracus Arte, Cătălina Matei (Iubirea pentru morți e cea mai mare) la CDPL și Ligia Pârvulescu (Intracranian) la Casa de Editură Max Blecher. În 2021 reveniseră, confirmând nezgomotos câte un prim pas mai puțin hotărât făcut tot acum opt ani, Emanuela Ignățoiu-Sora (Clinamen) la CDPL și Ioana Iuna Șerban (Un viitor care se potrivește trecutului) la Vellant.
Cu Iubirea pentru morți e cea mai mare, Cătălina Matei adâncește după vârsta de 30 de ani experiența intensă, dar încă nesedimentată și pe alocuri destul de naivă din Lanul cu sârme întinse (Tracus Arte, 2014). Poetă post-confesivă încă foarte legată de clasicii acestei școli atât de influente începând cu anii ’50-’60 ai secolului trecut (în special Anne Sexton, pe care a și tradus-o în românește), Cătălina are acum, cel puțin teoretic, un repertoriu mai întins și o claviatură cu mai multe acorduri pentru criza interioară căreia încearcă să-i dea glas. Zbuciumată și vehementă, instanța poetică nu iartă și nu se iartă, stăruind, la fel ca în prima carte, pe corporalitatea malignă, boală, alienare, despărțire și moarte. Poemele sunt împărțite în trei secțiuni separate prin două „intermezzo”-uri alcătuite din câte patru texte, iar volumul se deschide cu un fel de declarație de intenții care ar fi putut la fel de bine să lipsească – dacă nu întregul crochiu, atunci măcar cele trei versuri cu care se încheie („pandemia m-a învățat să mă d espart / cu d de la definitiv. de la durere. Distrugere. / de la război nu vreau să învăț nimic”).
Calitatea de căpătâi a acestei poezii directe și ardente, deopotrivă lamentuoase și revendicative este și marele ei defect. Vrând să spună totul, prezența feminină setată pe tumult și despovărare devine adesea haotică și dezlânată în text (văzusem asta de curând și la pătimașa Gabriela Feceoru), nu mai există negociere a registrelor și a efectelor, tonul e precipitat, hipic, à bout de souffle („lumea în care se umblă descusut pe stradă / a celui care-și ascute cuțite frecându-le de inimă / a celui ce dinamitează podul când trece pe partea cealaltă / unde totul se întâmplă pentru prima dată / unde brațele nu se leagă de celelalte / unde somnul e moartea zilei ce s-a dus / unde nimeni nu se poartă albastru” etc. etc.).
Pentru mine, Cătălina Matei face poezie, versuri de nivelul unor excelente poete biografiste ale ultimelor promoții (de la Rodica Draghincescu la Domnica Drumea) atunci când trece pe blues și nu lasă torentul de cuvinte năvalnice să obtureze ceea are de transmis, precum în primul poem cu adevărat reușit din această carte, care se deschide cu versul „după ce-ai plecat cu tot cu câine”. Când vacarmul se resoarbe în blues, și textul se redimensionează – parcă nu o mai apucă în toate părțile deodată, are o anumită disciplină impusă, un scenariu ce poate surprinde cititorul (torenții de lamentări încetează în general să o mai facă după două-trei șocuri inițiale de genul „știați că și mamele înjură și regretă și se fut?”), o impetuozitate cravașată inteligent („patru feluri de întrebuințare a cepei” și „două moduri de întrebuințare a coșului” sunt printre poemele foarte reușite ale cărții).
În acest univers domestic, scrâșnetele eului depresiv-angoasat își găsesc ecoul în prezențele cele mai simple („am luat cuțitul tocătorul și ceapa / așa începe totul la bucătărie / când te retragi să pregătești hrană / de parcă e singurul lucru care te ține / în viață și-apare cel făcut din apropiere / de ce plângi mama / tai ceapa / nimeni n-are voie să plângă decât sfârtecat”) și de-abia asta face poezia Cătălinei Matei în mod hotărât convingătoare.
Nu pot încheia acest comentariu la Iubirea pentru morți e cea mai mare fără să citez integral poate cea mai bună poezie a acestui volum – cred că aici, laolaltă cu celelalte câteva citate mai sus, se află punctul nodal și radiant al literaturii pe care o scrie (și pe care o poate scrie mai departe) Cătălina Matei, odată ce va renunța la lesturile năcăjelii de paradă: „Pe gresia din bucătărie stau crude / inimile de pui. / Câinele așteaptă comanda. / Mănâncă! / Cineva s-a dovedit mai puternic. / Cineva a luat ce-i mai bun. / Cineva a ales pe cine să lase sălbatic. / O chestiune de cine-i mai mic, / de cine scoate mai multe foloase, / cine-i mai plăcut la atingere, / cine are dinții mai ascuțiți. // Marele deformator al realității / se înțelege pe sine și doar pe sine. / În altă ordine, / eu mi-aș fi murdărit botul de sânge / mâncând inimi / date de animalul-șef / ca să slujesc mai bine.”
Claudiu KOMARTIN
