Drum prin vârste

oct. 17th, 2022 | By | Category: La Țintă!
Claudiu Komartin

La fel de puțin cunoscută în România pe cât a fost până de curând Eugen Cioclea (cel puțin până la antologiile publicate de Cartier în 2014, respectiv 2018, aceasta din urmă apărută deodată cu lansarea filmului documentar realizat de Violeta Gorgos), Marcela Benea este, în antologia recent apărută Eu sunt cartea* (Cartier, 2022), o descoperire de salutat.

Ocolită cu obstinație de istoriile literare și absentă din antologiile relevante de poezie românească recentă, Benea (n. 1948, Văratic, raionul Râșcani) apare acum ca o autoare de primă mână a generației ce a-nceput să se afirme în anii ’70 ai secolului trecut, și care în România are câteva reprezentante de seamă în Grete Tartler sau Gabriela Negreanu. Debutând în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească cu Zestre (1974), Marcela Benea a publicat ulterior alte patru volume de poezie, la distanțe relativ mari de timp (Poveste neterminată, 1988; Evadare din frescă, 2005; Traducătorul de suferințe, 2015; Rupere de nori, 2021), strânse acum în antologia parcimonioasă de la Cartier, cu o postfață de Lucia Țurcanu.

Explicația pentru această absență a Marcelei Benea (ca și a lui Eugen Cioclea sau Vsevolod Ciornei) din actualitatea imediată nu e greu de explicat în contextul clivajului care a existat înainte de căderea Cortinei de Fier (și, iată, chiar la câteva decenii după) între poezia scrisă în limba română pe cele două maluri ale Prutului: dezinteresul și prejudecățile criticilor din România consacrați în anii ’60-‘80 față de poezia basarabenilor (tratați aici multă vreme cu reflexe de superioritate) – a cărei unică, mare faimă a rămas până azi Grigore Vieru – au „lăsat în urmă” câteva nume și poetici reprezentative.

Marcela Benea debutează cu un volum din care antologia de față păstrează doar nouă texte, dintre care patru sunt datate 1966 – poezii scrise, așadar, la sfârșitul adolescenței, în care instanța poetică își dezvăluie trăirile paroxistice și exuberanța inaugurală, amintind de vitalismul și ingenuitatea din primele cărți ale unor poeți aparținând primului val 60-ist, precum Ioan Alexandru sau Gabriela Melinescu. Aceste peceți de sorginte blagiană care o fixează și în volumul următor, Poveste neterminată, într-un univers de reverii rurale și galopări mitizante (cu imagerie bogată și tonus stihial, ca la un Ion Gheorghe) se deplasează ușor, în Evadare din frescă, spre o poezie mai tranzitivă, de o mai mare concretețe, mai puțin retorică și ornată. În aceste poeme despre pierdere și absență, traversate mereu de un fior thanatic irepresibil („Gol, străluminat de puritatea eminentă a morții”), subiectul poetic își trăiește la fel de intens deziluziile, „singurătatea (…) pregătită pentru miracol” pe cât își cultiva cu ani în urmă euforia și amplificarea hiperbolică a trăirilor. Destule versuri emblematice pentru această ipostază a Marcelei Benea, în care o duioșie încărunțită („Nici Universul nu-i scutit de angoase, / nici libertatea de limite”) străbate „relieful deluros al memoriei” pentru a salva crâmpeie de limpezime și demnitate, conștientă că „Praf și pulbere seamănă recunoștința umană”: „Tu, care vezi totul aievea, / chiar de stai cu ochii închiși, / mai ai oare curaj / să asculți cum plânge și-acum / gardul nostru de scânduri, alb-văruit, / târât în urma unei istorii hidoase?” („Gardul”); „Livadă de meri înfloriți, / mi-e teamă ca nu cumva să dispari – / atâta ești de frumoasă, / încât pari o câmpie întinsă, / populată / de albi porumbei uriași, / pregătiți / să-și ia zborul / spre o lume virgină, / înaltă, / de nevăzut ochilor noștri, / contaminați de imagini obscene.” („Livadă”).

Tranziția tatonată în volumul din 2005 se continuă un deceniu mai târziu cu Traducătorul de suferințe, volum în care poeta își suprimă în bună măsură protocoalele retorice, calofilia și lirismul ritualizant. Cu emfaza ținută în frâu, poezia câștigă în directețe și tăioșenie, inclusiv prin cezuri mai abrupte ale versurilor, acum mai despodobite decât oricând: „Discuții stupide, sentimentale / amintiri ronțăite de mii de ori – / trup degradat / suflet tânăr – / vine moartea ca o macara / și mută totul în altă parte.” („Mută totul în altă parte”) Neliniștea și anxietățile se resorb în poeme amare și neconcesive, cu tentă polemică, precum „Decadență”: „(…) O fi ăsta drumul spre postmodernism? / Odă bucuriei se cântă numai la casele mari? // Decadența prosperă și mizeria / lumii pururi prezentă / timpul cu sine le poartă / independent de curent”.

Cu Rupere de nori, apărută anul trecut, Marcela Benea atinge punctul maxim al traiectoriei sale poetice, stând parcă sub auspiciile versului-sentință „Fii nebun dar cu mintea întreagă”. Ajunsă în punctul în care a renunțat la orice autoiluzionare sau artificiu, poezia de acum nu arată ca literatura scrisă de obicei la senectute – e tensionată, problematică și presantă, ca orice instrument făcut să te pregătească pentru orice: lacrimile s-au uscat, iar sensibilitatea morală are nerv și acuitate: „Muncă și bani. / Banii visați dacă vin. / Muncă la negru / muncă pentru toate culorile / câtă noblețe aduci migrantului mort / departe de casă / migrantului pierdut / despre care nu se mai știe mai nimic? // Muncă neobosită / ce nu te mai termini niciodată / muncă preluată cu demnitate de viermi / ascunsă la loc întunecat / neafișată / și unde o rumoare oarbă / rece și umedă / ține loc de slogan” („Munca ce-nnobilează”). Poemul are puterea de a denunța reaua alcătuire a omului și a lumii, meteahna ontologică: „Eroare în structura de rezistență a casei! – / se aude în glas. // Eroare în proiectul de zidire al munților ce se / clatină! // Eroare în proiectul existențial al ființei umane / ce se zbate ca peștele pe uscat / ca peștele pe uscat / de la naștere până la moarte / de la naștere până la moarte” („Eroare”).

Poemele inedite cu care se deschide Eu sunt cartea, grupate sub titlul „Ce nu a încăput în alt manuscris”, sunt la aceeași temperatură („fulgerul s-a întins lung / cât respirația cerului / numai el era luminos / numai el vorbea în întuneric”), completând profilul acestei poete a neliniștii răscumpărătoare.

Claudiu KOMARTIN

*Marcela Benea – ”Eu sunt cartea”, Editura Cartier, 2022

Număr de vizualizări :414


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro