Mihail Kogălniceanu – însufleţitorul şi făuritorul Unirii Principatelor. 205 ani de la naşterea sa

sept. 6th, 2022 | By | Category: Postcard

„ … ţara mea este orice loc de pe Pământ unde se vorbeşte româneşte şi istoria naţională este istoria întregii Moldove  şi Ţării Româneşti, şi cea a fraţilor din Ardeal.”  M.Kogălniceanu – Discurs la Academia Mihăileană, 1843

A vorbi despre complexa şi strălucita personalitate cultural enciclopedică a lui Mihail Kogălniceanu, faptul în sine poate fi privit şi considerat oricând ca pe un binemeritat şi nepieritor prinos de recunoştinţă adus „celui dintâi istoric critic pe care l-a născut neamul românesc”, după cum avea să sublinieze concluziv, cu autoritatea-i recunoscută, însuşi eruditul Nicolae Iorga. Iar dacă acestei aprecieri indubitabile îi mai adăugăm şi altele, precum cele ale lui A.D.Xenopol:  „Mihail Kogălniceanu a fost una din acele naturi alese ce greu încap câteva alăturea într-un veac; pentru care timpul care l-a trăit a fost prea scurt şi spaţiul în care i-a fost învoit să se mişte prea neîncăpător spre a dezvolta uriaşa putere a concepțiunilor, cugetărilor si năzuințelor lui” şi Octavian Goga: „Ce bloc formidabil de stâncă, ce mare senior al trecutului! Personalitatea lui se aşterne dominatoare de-a curmezişul veacului al XlX-lea la noi, sentinţele lui îşi păstrează valoarea axiomatică în gândirea omului. (…) Privit în diversele ipostaze, de îndrumător cultural şi istoric, de om politic, cumpănind trebile sau iţele echilibrului internaţional, cu cât îl apropii mai mult de orice parte, la orice punct al vieţii sale, el câştigă în faţa celui mai exigent analist”, atunci putem considera că, în fapt, ca români, dar mai ales ca ieşeni. ne facem datoria de onoare faţă de ilustra personalitate a lui Mihail Kogălniceanu, dovedită ca om politic de orienare liberală, avocat, istoric scriitor, publicist şi orator.

A vorbi şi despre partea contribuţiei adusă de M.Kogălniceanu literaturii române, aprecierile sunt la fel de substanţiale. Astfel, George Călinescu, aşezându-l pe Mihail Kogălniceanu în locul de cinstire, deschizător al capitolului Mesianicii pozitivi – Constituirea spiritului critic (1840 – 1848), aparţinător monumentalului Opus Magnum (cum mai este denumită „Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent”, Ed. Fundaţiilor Regale, 1941) şi acordându-i studierii vieţii şi operei acestuia nu mai puţin de zece pagini (167- 176),  ilustrul istoric şi critic literar avea să delibereze indubitabil: „Darul de căpetenie al lui M.Kogălniceanu e de a fi avut spirit critic, atunci când lumea nu-l avea, şi de-al fi avut în forma constructivă, ardentă, fără sarcasm steril. Peste tot, în programele revistelor, redactorul ştie ce vrea. Dacia literară se chema aşa, fiindcă, făcând abstracţie de loc, vrea să se îndeletnicească cu <producţii româneşti fie din orice parte a Daciei>, în care scop are să reproducă scrieri originale din toate publicaţiile, pentru ca, întocmai ca într´o oglindă, să se vadă scriitorii < Moldoveni, Ardeleni, Bănăţeni, Bucovineni, fieşte carele cu ideile sale, cu limba sa, cu chipul său>. În sfârşit, ţelul îi este înfăptuirea dorinţei ca < românii să aibă o limbă şi o literatură comună peste toţi.> (…) Proza lui Kogălniceanu este cu atât mai valoroasă cu cât e mai veche. Totuşi, Kogălniceanu, având pasiunea descripţiei minuţioase, izbuteşte să dea un tablou de epocă plin de detalii, nepreţuit pentru evocarea unei lumi dispărute”.

A vorbi, însă, despre actul istoric al Unirii Principatelor Române de la 5/24 ianuarie 1859, care a pus noul stat România pe harta politico-administrativă a Europei, fără a-i sublinia la adevărata lui valoare rolul de însufleţitor jucat de Mihail Kogălniceanu în această măreaţă înfăptuire, visată prin vicisitudinile şi restriştea veacurilor, ar fi, desigur, pentru oricine n-ar face-o, un act de impietate faţă de cel care a văzut în Unire    „ … ca o cunună tuturor, ca cheia boltei, fără care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional; aceasta este Unirea Moldovei cu Ţara Românească, Unire dorită de veacuri de toţi românii cei mai însemnaţi ai amînduror Principate, o Unire pe care, după spiritul timpurilor, cu armele în mînă au vroit să o săvîrşească Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, carele şi ajunsese a se intitula: Cu mila lui Dumnezeu, Domn al Ţării Româneşti, al Moldovei şi al Ardealului”, ca mai apoi, închinându-şi întreaga energie de cuget şi acţiune şi capacitând toate forţele unioniste ale acelor vremi frământate,  să o şi împlinească biruitor.

Vorbind despre Mihail Kogălniceanu şi Unirea Principatelor Române în toate timpurile, de la cele trecute şi până la cele prezente, când s-au scurs peste 163 de ani de la înfăptuirea strălucitului act istoric, se poate lesne constata că toţi biografii, exegeţii şi istoricii români (şi nu numai), care i-au aprofundat demersurile unioniste, au concluzionat la unison: Mihail Kogălniceanu – însufleţitorul şi făuritorul Unirii Principatelor!

Cu certitudine, această sintagmă definitorie a personalităţii lui Mihail Kogălniceanu îşi va păstra intactă aceeaşi strălucire şi de-a lungul vremurilor viitoare.

Însă, din respect pentru cititorii care se vor apleca peste rândurile de faţă, fie şi o succintă “privire” aruncată peste biografia marelui patriot român, va oferi şansa unei corecte interpretări personale, lipsită de eventuale prejudecăţi conjuncturale. Iar pentru  această propusă „incursiune kogălniceană” cred şi susţin că dintre numeroasele „surse” cea mai expresivă o aflăm tot de la George Călinescu: „Mihail, fiul mai mare al vornicului Ilie Kogălniceanu şi al Catincăi Stavilă, coborâtoare dintr-o familie genoveză stabilită de secole în Cetatea Albă, s-a născut la Iaşi la 6 septemvrie 1817.” La vremea învăţăturii, tatăl său „cu o bună trecere pe lângă domnitorul Mihail Sturdza”, se va îngriji „cu oarece pretenţie de educaţia copiilor săi (4 fete şi 2 băieţi)”. Urmând „moda” vremii, Mihail va fi „mai întâiu instruit acasă de călugărul Gherman Vida, însă în casa vornicului Alecsandri unde locuia dascălul” , continuată la pensionul francez de la Trei Ierarhi şi „în fine, la noul institut al francezilor Lincourt, Chefreux şi Bagard, aşezat pe dealul Miroslavei.”  Aici i-a avut colegi pe Vasile Alecsandri, Costache Negri şi Alexandru Ioan Cuza, cu care a legat de pe atunci o trainică prietenie. În timpul şcolarizării, „cu desăvârşire slab la aritmetică, Kogălniceanu se ilustră în franceză, germană, elină, geografie, istorie, în cea din urmă materie începând de pe acum a răscoli letopiseţile ce se aflau pe atunci în casele boiereşti. La examenul public căpătă premiul întâiu de limbă franceză.”

În 1833, prinţul Sturdza sprijină „exodul de tineri spre Occident, cuprinzând cele două beizadele ale sale, dar şi pe fiul agăi Ilie (Kogălniceanu n.n.), care fu primit pe cheltuială domnească în grupul şcolarilor trimis la Luneville, la abatele Lhomme”. Însă numai după un an „beizadelele fură retrase de la Luneville, pe de o parte că nu se ilustrau la învăţătură, pe de altă parte că nu se cuvenea să-şi ţină copiii într-o ţară prea liberală”, astfel că în august 1835 „grupul de moldoveni” a fost mutat la Berlin, „la profesori particulari”, iar Kogălniceanu se îndreaptă spre vestita Universitate germană Humboldt. Ca student aici, are prilejul să ia contact cu spiritul şi concepţiile filozofice ale lui Hegel, rezonând la una dintre acestea, „conform căreia legile trebuie să se adapteze spiritului individual al naţiunilor”. Cu toate aprofundările sale despre ascendentul Occidentului, adânc pătruns de simţul patriotic, Kogălniceanu nu se sfia să declame: „N-aş schimba săraca Moldovă pentru întâiul tron al lumii.” Mai mult de atât, din dorinţa de a face cunoscută Istoria românilor, în 1837, „cu ceva bani de la băbacă”, reuşeşte să tipărească la Berlin volumul intitulat:  “Histoire de la Valachie, de la Moldavie, et des Vlaques transdanubiens” (Istoria Valahiei, Moldavei şi a valahilor transdunăreni), volum  care a însemnat faptul de a fi fost „primul volum de sinteză a Istoriei Române”.

Legat de acesta, în aprecierile  sale de mai târziu, N.Iorga a remarcat la Mihail Kogălniceanu „întâietatea” utilizării termenelor echivalente în limba franceză pentru „român” şi „România” ( „roumain” şi „Roumanie”), în locul celor  folosite anterior de  Gh. Asachi, respectiv de „moldovean” şi „valah”, ceea ce dovedeşte cu prisosinţă crezul său românesc de care era pătruns încă de pe atunci.

La curent cu „frământările tinerimii” din vestul Europei şi suspicios asupra ideilor reformiste ale lui Kogălniceanu, ce cuprinseseră pe tinerii intelectuali moldoveni, în 1838, prinţul Sturdza îl recheamă de urgenţă la Iaşi pe „primejdiosul student”, fără a-l fi lăsat să-şi dea măcar doctoratul. Pentru a-l „îmblânzi” întrucâtva, îl avansează la gradul de „leitenant”, numindu-l „aghiotant” domnesc. În această nouă postură într-un timp foarte scurt, dovedind „o muncă neostenită şi practică”, M.Kogălniceanu „îşi cumpără propria tipografie”  şi se dedică publicisticii, scoţând mai multe periodice: Alăuta Românească (1838), Foaea sătească a Prinţipatului Moldovei (1839), Dacia literară (1840), Arhiva Românească (1841). După cum bine s-a arătat de G.Călinescu, dar şi ulterior de către numeroşi redutabili istorici şi critici literari, revista Dacia literară, iniţiată de Mihail Kogălniceanu, „deşi n-a avut nici ea îngăduinţa de a continua mai mult de un an”, simbolizează un nou început pentru literatura română, în speţă, o primă „punte de unire” a scriitorilor din toate ţinuturile româneşti „într-o aceeaşi limbă şi o literatură comună”.         În toată această perioadă „în colaborare cu C.Negruzzi, traduce şi editează operele lui Dimitrie Cantemir: Istoria imperiului otoman şi Descrierea Moldovei, întregindu-le cu scrierea proprie: Viaţa domnitorului”. În mai 1840 „erau scoase şase tomuri din Letopiseţile Valahiei şi Moldovei, pe care le-a îngrijit.” Şi tot în 1840, recuoscânu-i-se meritele deosebite, M.Kogălniceanu, alături de V.Alecsandri şi C.Negruzzi, este numit în direcţiunea noului „Teatru Mare de la Copou” – cel dintâiul teatru românesc – unde V. Alecsandri va debuta ca dramaturg, fiind autorul savuroaselor „Chiriţe”.

Resimţind din ce în ce mai mult „cenzura” vremii, îndeosebi după ce i se „ciopârţise” în cea mai mare parte programul revistei Propăşirea, „care n´avu nici ea viaţă lungă, Kogălniceanu, nebiruit, recurse şi la viul graiu”. Drept urmare, la 24 noiembrie 1843, „deschizând cursul de istorie naţională la Academia Mihăileană spuse cuvinte care ar fi înspăimântat orice cenzură”. E limpede că cele afirmate atunci: „Domnilor! După priveliştea lumii, după minunele naturii, nimică nu este mai interesant, mai măreţ, mai vrednic de luarea noastră aminte decât istoria. (…) Istoria este testamentul lăsat de către strămoşi strănepoţilor, ca să le slujească de tălmăcire vremii de faţă şi de povăţuire vremii viitoare. (…) În această privire atât de importantă, istoria, după Biblie, trebuie să fie, şi a fost dintotdeauna, cartea de căpetenie a popoarelor şi a fiştecărui om îndeosebi; pentru că fiştecare stare, fiştecare profesie află în ea reguli de purtare, sfat la îndoirile sale, învăţătură la neştiinţa sa, îndemn la slavă şi faptă bună”, este limpede că toate acestea, având o tentă „romantico-naţionalistă”, n-au fost pe placul autorităţilor vremii, însă, după cum afirmă şi în prezent cercetătorii istorici, „discursul emoţionant al lui Mihail Kogălniceanu a influenţat generaţia paşoptistă.”

Prigonit de prinţul Sturdza, după „slobozenie”, M.Kogălniceanu,  precum i-a fost  şi dorinţa, merge la Paris şi de acolo, în 1846, în Spania, făcându-şi cunoştinţe şi relaţii. Se întoarce la Iaşi în primăvara lui 1847, unde, aflându-şi prietenii de odinioară, se alătură ideilor şi acţiunilor lor reformatoare, astfel că declanşarea revoluţiilor europene din primăvara lui 1848  îl găseşte pe Kogălniceanu în mijlocul „revoltei poeţilor” ieşeni. Din ordinul lui Sturdza, „instigatorii” sunt arestaţi şi trimişi sub escortă în Turcia. Scăpat ca şi ceilalţi prin „reţeta” mituirii, Kogălniceanu, după o scurtă „escală” în Franţa, se va alătura prietenilor „autoexilaţi” în Bucovina, în proprietatea fraţilor Hurmuzachi, şi ei adepţi ai ideilor unioniste, înfiinţând împreună Comitetul Revoluţionar Moldovenesc Central, al cărui principal ideolog a devenit; postură din care va redacta şi edita la Cernăuţi lucrarea în 36 de puncte intitulată: „Dorinţele partidei naţionale din Moldova”, deosebindu-se radical de „Petiţia” din martie. Având stipulată dorinţa „Unirii Moldovei cu Ţara Românească”, lucrarea a fost considertă un adevărat Manifest al Unirii.

Noul domnitor al Moldovei, Grigore Alexandru Ghica, instalat după Convenţia de la Balta-Liman (1849), a permis în 1851 întoarcerea la Iaşi a celor „exilaţi”, fapt ce i-a înlesnit lui M.Kogălniceanu, devenit figura reprezentativă a Partidei Naţionale, inaugurarea unei strălucite cariere legislative prin care să se poată înfăptui fuziunea celor două Principate Dunărene sub o singură administraţie. Prima izbândă de răsunet o obţine în 22 decembrie 1855, când legislaţia privind abolirea robiei romilor, întocmită împreună cu Petre Mavrogheni, a fost aprobată de Sfatul boieresc. De asemenea, ca deputat ales în Divanul ad-hoc al Moldovei, organism nou înfiinţat potrivit Tratatului de la Paris (1856), prin care Principatele îşi puteau decide propriul viitor, M.Kogălniceanu, cu elocinţă şi înflăcărare oratorică, a desfăşurat, împreună cu reprezentanţi ai Divanului din Ţara Românească, o campanie susţinută în favoarea Unirii, a autonomiei sporite, a neutralităţii şi a formării unui guvern comun reprezentativ. Practic, în cele două Divane se desfăşura o luptă deschisă şi înverşunată, între forţele unioniste şi cele anti-unioniste. Treptat şi vizibil, M.Kogălniceanu reuşeşte să atragă în rândurile unioniste susţinători din toate păturile sociale componente ale Divanului, între care: pr.arhm. Neofit Scriban, Manolache Epureanu, Dimitrie Kracti, Nicolae Şuţu, Dimitrie Cozadini, Dimitrie A. Sturdza, care s-au alăturat lui V.Alecsandri, C.Negri, Dimitrie Ralet, P.Mavrogheni, C. Hurmuzachi, C.Rolla ş.m.a. De un mare folos al campaniei a fost şi revista „Steaua Dunării”, scoasă împreună cu Alecsandri, care s-a dovedit o veritabilă tribună a Unirii, fiind răspândită în cele două Principate şi chiar în exteriorul acestora.

Iată-ne, dar, ajunşi în punctul „fierbinte” al biografiei marelui patriot!

De aici încolo, în condiţiile vitrege ale împotrivirii ocârmuirii fanariote, trebuia găsită şi constituită o formă potrivită (subversivă), concretă şi riguros organizată, a cărei ţel primordial să îl constitue înfăptuirea Unirii Principatelor. Şi aceasta n-a întârziat să apară, astfel că, la 25 mai 1856, a fost consemnată înfiinţarea „Societăţii Unirea”, mai exact a „Asociaţiei de luptă pentru Unire”, organism subversiv şi lucrativ, sub preşedenţia lui Mihail Kogălniceanu, care avea să-şi asume dificila responsabilitate.

Deşi toţi istoricii şi cercetătorii, care s-au aplecat ulterior asupra acelei perioade cruciale a plămădirii Unirii, au confirmat temporal „data” acestei înfiinţări, niciunul dintre ei, însă,  nu au „localizat-o” şi spaţial. A făcut-o cu mult temei istoric poetul Alecsandri, în poezia intitulată „25 mai 1856”, compusă ad-hoc şi recitată cu patos la sfârşitul „sfatului de taină” al unioniştilor ieşeni: „Sub acest măreţ castan / Noi jurăm toţi în frăţie / Ca de azi să nu mai fie / Nici valah, nici moldovean.// Să fie numai români, /Într-un gând, într-o simţire / Şi să ne dăm mâni cu mâni / Pentru-a ţării fericire.”

Într-adevăr, unde s-ar fi găsit un alt loc mai ferit de „iscoadele” ocârmuirii decât sub „măreţul castan” al casei de la Vişan, din mărginimea Ieşilor, a unionistului Petre Mavrogheni, lăsată „dar de nuntă” fiicei sale, căsătorită cu comandantul Regimentului? Acolo, în duminica lui 25 mai 1856, sub „măreţia castanului în floare”, a fost plămădită Unirea Principatelor; înflăcărata poezie a lui Alecsandri devenind atunci „Jurământul” de credinţă al unioniştilor ieşeni.

Din acest moment „constitutiv”, unioniştii ieşeni, însufleţiţi de M.Kogălniceanu, în doi ani şi jumătate de luptă îndârjită cu „opoziţia”, în care au dejucat şi anulat  alegerile „fraudate”(!) din septembrie 1857, au reuşit să-şi împlimească definitiv visul Unirii, mai întâi la 5 ianuarie 1859, când l-au sprijinit şi urcat pe tronul Moldovei pe Alex.I.Cuza şi în final, la 24 ianuarie 1859, când, „sacrificându-şi” Capitala şi Domnitorul, acelaşi „chipeş şi tânăr colonel”, Alexandru Ioan Cuza, a fost ales şi Domnitorul Valahiei, consfinţindu-se împlinirea Unirii românilor într-un singur stat: România!

Dar rolul istoric jucat de M.Kogălniceanu nu s-a terminat nici după triumful Unirii Principatelor, al cărei însufleţitor a fost. Dimpotrivă, fiind numit de mai multe ori liderul Cabinetului, M.Kogălniceanu s-a dovedit a fi un adevărat sprijinitor al lui Cuza în înfăptuirea reformelor structurale ale noului stat România, între care: secularizarea averilor mănăstireşti, administraţia, educaţia şi legea agrară. Pentru promovarea acesteia din urmă a plănuit împreună cu Domnul Cuza chiar şi dizolvarea Legislativului. Recunoscător oraşului natal, a stăruit şi a mijlocit înfiinţarea la Iaşi, la 26 oct. 1860, a primei Universităţi din România.

După abdicarea forţată a lui Cuza, din februarie 1866 şi aducerea pe tronul României a monarhului Carol de Hohenzollern, sub noua Constituţie, lui Kogălniceanu i se încredinţează Internele. Liberal convins, împreună cu Lascăr Catargiu, contribuie decisiv la înfiinţarea, în 24 mai 1875, a Partidului Naţional Liberal, opus făţiş regimului conservator al vremii. Conducând Externele în perioada 1976-77, a avut o contribuţie însemnată la intrarea României în războiul ruso-turc, de partea Rusiei, în urma căruia noul stat român şi-a câştigat independenţa. Discursul său înflăcărat, din 9 mai 1877, rostit în faţa Parlamentului, avea să consfinţească grăitor această biruinţă strălucitoare: „Suntem  o naţiune liberă şi independentă!” Anul 1880 îl găseşte pe M.Kogălniceanu în Franţa, devenit astfel „primul oficial român la Paris”, a cărei activitate diplomatică a fost foarte apreciată la acea vreme. După retragerea din viaţa politică, M.Kogălniceanu se dedică exclusiv activităţii academice, devenind, între 1887-89, preşedintele Academiei Române.

În 1890, îndurerat de pierderea prietenului său de o viaţă, V.Alecsandri, starea sănătaţii sale s-a deteriorat treptat, astfel că, aflat la Paris, la 1 iulie 1891, în urma unei operaţii, M.Kogălniceanu, la 74 de ani neîmpliniţi, trece la cele veşnice. A fost înmormântat cu onoruri militare în cripta cavoului familiei de la Cimitirul ieşean Eternitatea, fiind condus pe ultimul său drum de un impresionat cortegiu funerar din care, în semn de mare preţuire, au făcut parte înalte oficialităţi centrale şi locale, rostindu-i-se binemeritate alocuţiuni omagiale.

Posteritatea înaltei personalităţi a lui Mihail Kogălniceanu, de numele căruia stă legat demersul său asiduu de însufleţitor şi făuritor al Unirii Principatelor Române, este la fel de strălucitoare şi în prezentul celor 205 ani de la naştere şi ai celor 131 de ani de veşnicie, dar şi pe mai departe, în viitorul veacurilor care vor tot veni în nesfârşirea lor…

P.S.: Despre istoria memorabilei izbânzi unioniste, cât şi despre alte  „file” inedite ale acesteia, vă poate mărturisi veridic „singurul martor viu al Unirii Principatelor”- măreţul castan de la Vişan – , cel care, înfruntând cu stoicism vicisitudinile timpurilor scurse de atunci şi până în 2002, când, re-descoperit într-o proprietate privată, a devenit Castanul Unirii de la Vişan, dublu monument al Istoriei şi al Naturii. Din motive de neînţeles ale  autorităţilor îndrituite, iată că în prezent, tot măreţ şi în vârstă atestată de peste 275 de ani, Castanul Unirii încă n-a fost pus în drepturile sale… monumentale!

Mihai Caba

Număr de vizualizări :78


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro