“Adevărat a Înviat!”. Tradiţiile sfintei sărbători a Paştelui

apr. 14th, 2022 | By | Category: Postcard

Paştele începea întotdeauna cu sandale albe. Ne înnoiam pentru sărbătoarea sfântă şi primele semne ale ei erau sandalele albe, cumpărate de tata de la oraş. Urmau rochiţele înflorate cusute de mama, cu mici dantele albe la guler şi mâneci, pe care nu le îmbrăcam decât în Ziua cea Mare. Tot cu alb se înnoiau şi pomii, pe care noi îi zugrăveam cu var până la “genunchi”, punându-le astfel şosete albe ca ale noastre. Doar cireşii şi corcoduşii îşi îmbrăcau mai devreme hainele noi, colorate  în alb şi roz, de pe care, peste câteva zile, îi cădeau “nasturii” şi sute de petale “înzăpezeau” pământul ca un rămas bun de la iarna ce plecase să se odihnească până la sfârşitul anului. Timp de 40 de zile nu mâncam “de dulce” pentru a ne înnoi duhovniceşte, a ne curăţa sufletele de păcat prin iertare şi smerenie. Se înnoiau şi casa şi grădinile cu flori, şi cele în care ceapa şi usturoiul scoteau delicat capul din pământ, iar focurile purificau ogorul pentru un nou început, pentru Înviere. Mirosea a crengi uscate, arătură proaspătă, a narcise galbene şi ghiocei, a candele aprinse şi tămâie. 

Urmau Duminica Floriilor şi binecuvântarea ramurilor de salcie, care, spuneau bătrânii mei, alungă duhurile necurate, iar animalele şi pământurile vor fi ferite de rău. De aceea, duceam la biserică crenguţe înmugurite de salcie pentru a fi sfinţite  pentru o nouă rodire, pentru renaşterea naturii ca simbol al vieţii. Cu ele erau stropite cu agheasmă casa şi acareturile animalelor pentru a le feri de duhuri necurate. Era o săptămână a florilor, a bucuriei şi a Deniilor, căci totul era proaspăt şi curat, peste tot mirosea a sacru. Duminica Floriilor deschidea porţile serilor de Denii, cele mai aşteptate zile de ritual şi rugăciune, când noi, copiii, cu crenguţe de liliac înflorit, zambile şi lalele, mergeam la slujbele din Săptămâna Patimilor, plini de evlavie. Acesta este doar jumătate de adevăr, pentru că, într-adevăr, înconjuram biserica smeriţi, alături de preoţii lăcaşului, de trei ori, cu lumânări aprinse în mâini, ca un simbol al înmormântării Domnului. Dar şi râdeam pe înfundate când treceam pe sub masa pe care erau aşezate sutele de flori şi pe care sta întins simbolic trupul mort al lui Iisus Hristos, întipărit pe Sfântul Epitaf. Râdeam pentru că marginile feţei de masă ne şterpeleau băştile noi de pe cap când o traversam pe dedesubt, aplecaţi. Desigur, făceam un păcat, cum ar spune mama, pentru că era zi de mare doliu a întregii creştinătăţi, era Vinerea Patimilor, ziua în care Domnul Iisus Hrisos, Mântuitorul lumii, a fost răstignit.

 

Venea apoi Marea Sâmbătă a împărtăşaniei cu Lumina Învierii. Cu puţin timp înainte de miezul nopţii, aproape de ora 12, preotul aprindea de la candela de deasupra sfintei mese o făclie mare şi ieşea cu ea afară, rostind cu glas puternic chemarea “Veniţi de luaţi Lumină!”, iar paracliserul bătea toaca și trăgea clopotele îndelung. Ne aprindeam lumânările de la Lumina Învierii şi construiam astfel, ca într-o oglindă, stelele cerului jos, pe pământ. Acesta era momentul când Dumnezeu ne sfinţea şi ne lua în braţe. Simţeam că suntem una cu Hristosul ce Înviase, că trăim patimile Lui spre mântuirea noastră, a tuturor. Pătrunşi de sacralitatea Învierii şi a acelei nopţi, cântam să se audă până la ceruri “Hristos a înviaaat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viiiaţă dăruiiindu-le”… Şi nu ştiu de ce vocile noastre aşa diferite răsunau atât de divin ca ale corului îngerilor din biserici. Luam fiecare anafură – bucăţele sfinţite de pâine – şi cu lumânările aprinse ne întorceam la casele noastre unde, odată ajunşi, le stingeam în cruce pe grinda de sus a uşii de la intrare. Aceste lumânări erau păstrate cu mare sfinţenie, deoarece ne ajutau în momentele grele, în caz de furtună, grindină, de boală, necaz, descântece şi împotriva farmecelor.

 

În tot acest timp, bucătăriile fierbeau la propriu şi la figurat, iar mirosurile se amestecau urcând împreună la cer, anunţând şi acolo, sus, Marele Praznic. Oalele, ceaunele, crătiţile şi tăvile se înveseleau şi dansau de bucurie, căci era rândul lor să se dea importante şi să preia comanda în casă. Ouă roşii, cozonaci, pască, sarmale, drob, stufat, ciorbă acră de miel, friptură de miel, porc sau curcan şi alte bunătăţi ieşeau din mâinile lor. În Duminica Paştelui, tata tăia de dimineaţă o brazdă mică cu iarbă verde pe care punea un topor şi, în faţa uşii deschise, el în casă, noi, afară,  ne împărtăşea cu anafură, o bucată de peşte şi o înghiţitură de vin roşu – sângele şi trupul lui Iisus. “Hristos a Înviat!” “Adevărat a Înviat!”. Trebuie să amintesc că, şezând cu un picior pe iarbă şi cu celălat pe topor, ni se asigurau sănătatea şi puterea. După care, ciocneam ouăle roşii, considerate păzitorii casei, şi ne întreceam nu “în luptă dreaptă”, ci în norocul celui care prindea providenţial oul cel mai rezistent şi care le spărgea pe ale celorlaţi participanţi. A, am uitat, toată luna pascală, jucam “verde”, ceea ce însemna să avem totdeauna ceva verde la noi, frunze, haine, iar cine era prins şi nu putea arăta “verde” trebuia să plătească în ziua sfântă câte un ou roşu. Nu ne aşezam la masa de Paşte decât la prânz, după ce mama dădea de pomană pentru sufletul lui Iisus şi al celor duşi din această lume. Candela ardea pe masă, casa şi bucatele erau tămâiate, icoanele se-nsufleţeau cu rugăciunile, tainele şi speranţele noastre, iar cozonacii nerăbdători, plini de nucă, stafide şi cacao, ieşeau afară din farfurie de bucurie, răspunzându-ne: “Adevărat a Înviat!” După marele Praznic la care se afla toată familia, mergeam împreună la cimitir cu lumină pentru cei plecaţi la Domnul.

 

La alte case

 

Pretutindeni, Sărbătoarea Pascală păstrează fundamentul liturgic, dar există nenumărate obiceiuri şi ritualuri locale, multe dintre ele moşteniri şi superstiţii păgâne asimilate de credinţa creştină, care înfrumuseţează şi luminează cel mai solemn şi spiritual eveniment religios din an. Tezaurul acesta este imens şi extrem de dificil de cuprins ca dimensiune; prin urmare, vom căuta să ilustrăm doar câteva dintre acestea.

În Ţara Moţilor, în noaptea de Paşte, se ia toaca de la biserică şi se duce la cimitir, unde este păzită de tineri. Dacă nu au păzit-o bine sau dacă a fost furată, a doua zi sunt pedepsiţi să dea o masa întinsă atât pentru „hoţi”, cât şi pentru „păgubaşi”.

Poate cel mai cunoscut obicei de Paşte din Transilvania, preluat de la maghiari,  este „stropitul”, când , în a doua zi de Paşte, băieţii, îmbrăcaţi în haine tradiţionale merg la familiile unde există fete şi le stropesc cu parfum „ca să nu se vestejească”.

Duminica, în zorii primei zile de Paşte, în Câmpulung Moldovenesc se binecuvântează bucatele afară, în curtea bisericii. Enoriaşii îmbrăcaţi în costume populare, cu lumânări şi coşuri cu bunătăţi în mână, se aşază în formă de cerc, iar preotul trece şi le binecuvântează bucatele. Sub farfurie se aşază seminţe de mac, ce vor fi aruncate în râu pentru a alunga seceta, sare pentru belşug, zahăr pentru a fi folosit la vitele bolnave, făină pentru ca grâul să fie bogat, ceapă şi usturoi pentru a proteja recolta de insecte. Deasupra farfuriei se pun pască, şuncă, brânză, ouă roşii, ouă încondeiate, bani, peşte afumat, flori, sfeclă roşie cu hrean. Paştele în Bucovina include şi o tradiţie inedită. Fecioarele se duc în noaptea de Înviere în clopotniţă, unde spală limba clopotului cu apă neîncepută, prima apă luată dimineaţa din fântână, apă căreia i se atribuie puteri miraculoase şi cu care se vor spăla pe faţă în zorii zilei de Paşti. Se spune că această apă le va menţine frumoase tot anul şi, aşa cum aleargă oamenii la Înviere când se trag clopotele la biserică, aşa vor alerga şi flăcăii după ele.

O tradiţie specifică Dobrogei este „Paparuda”, un obicei ce are loc în a treia zi de Paşte şi care constă în stropirea cu apă a unui alai de tinere sau femei bătrâne, împodobite cu flori sau ramuri verzi. Femeile se înfăşoară în ghirlande de brusture şi merg din casă în casă, colindând şi jucând pentru a aduce ploaia. „Caloianul” este un alt obicei al Paştelui. Sătenii fac o păpuşă din lut care se îngroapă în a treia zi de Paşte. După câteva săptămâni, păpuşa se dezgroapă, se rupe în bucăţi şi se împrăştie pe câmp pentru a aduce fertilitate, belşug şi pentru regenerarea vegetaţiei. Unele alimente şi plante sfinţite în noaptea de Paşte se păstrează ca leacuri şi talismane. De pildă, sarea este folosită la sfinţirea fântânilor, slănina ca leac pentru boli ale vitelor, busuiocul pentru vindecarea durerilor de gât şi farmece, tămâia se pune pe jar când sunt furtuni violente, salcia este tămăduitoare. Se spune că cine înghite trei muguri de salcie scapă de temperatură, cine bea zilnic apă în care a pus coajă pisată de salcie uscată scapă de durerile reumatismale. Anafura şi pasca sfinţită în noaptea de Înviere sau în ziua de Paşti nu trebuie mâncate în întregime. Ele sunt bune împotriva frigurilor, de dat la găini când sunt bolnave şi la vacă pentru a face viţeluşe, nu viţei. O altă superstiţie spune că nu trebuie aruncate firimiturile care rămân pe masă, ci îngropate în pământ, unde va creşte o plantă numită Măruncă, iar cine va bea ceai făcut din ea va avea mulţi copii. De asemenea, şoarecii nu trebuie să ajungă la pască, deoarece, dacă mănâncă, se transformă în lilieci. Cei care mănâncă miel n-au voie să dea oasele la câini, ci trebuie să le îngroape sub un măr pentru a fi până la Paştele următor frumoşi şi sănătoşi ca mărul. Cojile de ouă se dau pe apă, ca să le dai de ştire şi blajinilor că a sosit Paştele. Blajinii sunt personaje mitologice româneşti, denumite şi Rohmani, Rocmani sau Rucmani, fiii lui Set – cel de-al treilea fiu al lui Adam şi al Evei – şi se crede că trăiesc sub pământ, dincolo de Apa Sâmbetei, unde susţin stâlpii Pământului. Sărbătoarea lor se desfăşoară o dată pe an, la Paştele Blajinilor, celebrat în prima sâmbătă după Paşti sau a doua zi după Înviere. Celor ce nu ţin sărbătoarea, ploaia le va distruge toată recolta. Iar la Paşte, cine merge la biserică trebuie să-şi pună un ou roşu în sân ca tot anul să fie roşu şi frumos, iar fetele să aibă peţitori ş.a.

 

Pretutindeni, Paştele înseamnă Lumină, rugăciune, renaştere şi celebrarea Învierii lui Iisus, fiul lui Dumnezeu, în a treia zi după răstignirea Sa din Vinerea Mare.

Hristos a Înviat!

 

Maria Dobrescu

 

Număr de vizualizări :291


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro