Ion Negoiţescu, la centenar

aug. 9th, 2021 | By | Category: Postcard

La 10 august 1921 s-a născut la Cluj-Napoca Ion Negoiţescu, fiul lui Ioan Negoiţescu, ofiţer de carieră şi al Lucreţiei Negoiţescu (n.Cotuţiu), fiica unui preot ortodox memorandist, cel ce avea să devină viitorul poet, eseist, critic şi istoric literar, a cărei viaţă şi operă literară a trezit, de-o parte şi de alta a „poziţionării” biografilor săi, controversate aprecieri şi/sau dezavuări ale evoluţiei sale scriitoriceşti, reflectate pe scena literară românească şi europeană în timpului vieţuirii sale, dar şi, ulterior, după 6 februarie 1993, când a  trecut la cele veşnice, aflat departe de ţară, la Oberbayern  din Bavaria Germaniei.

 

Împlinindu-se centenarul naşterii scriitorului Ion Negoiţescu, întrebarea „cheie”, care îşi cere un răspuns tranşant asupra posterităţii sale, este cea referitoare la modul actual de receptare şi mai cu seamă în ce fel anume îi este actualmente reflectată opera sa. Răspunsul cuvenit, oricare ar fi acesta, nu poate fi formulat decât printr-o îndelungată şi corectă cumpănire a surselor „pro” şi „contra”, care şi-au fundamentat temporal verdictul autorizat. Dar cred că cel mai oportun „punct de plecare” în această complicată investigaţie  îl aflăm în chiar mărturisirile de mai târziu ale autorului însuşi, pe care le exprimă în volumul postum „Straja dragonilor”: „Am venit pe lume în ziua de 10 august 1921, la două ore după miezul nopţii. N-am aşteptat să se facă ziuă cum s-ar fi cuvenit. Graba, precipitarea, spontaneitatea care te împiedecă să-ţi organizezi mai bine treburile vieţii, iată una din trăsăturile esenţiale ale caracterului meu”. Fără a se considera un „fatalist”, în adolescenţă  „a descoperit că este altfel decât alţii”, datorită orientării sale sexuale mai aparte faţă de normalitatea ancestrală  a semenilor săi.

Urmărindu-i îndeaproape „firul biografic”, la vremea învăţăturii, între anii 1935 – 40, îl aflăm elev la liceele „Gheorghe Bariţiu” şi „Constantin Angelescu” din Clujul natal, absolvind în 1940 Liceul din Aiud. Datorează aceastei perioade liceene, începând din 1937, debutul său literar, publicând primele versuri în revista clujeană „Naţiunea română”, dar şi atracţia sa, temporară, către mişcarea legionară, pe care o va numi mai târziu cu ironie „fanatism”.

Despre „Rătăcirile elevului Negoiţescu” va relata mai târziu şi mai pe larg într-unul din numerele revistei „România literară”, din 2002, cunoacuta scriitoare contemporană Ioana Pârvulescu, căreia îi aparţine şi Cuvântul înainte la reeditarea de către Editura Humanitas a volumului „Straja dragonilor. Memorii 1921-1941”, în care conchide: „Memoriile lui Ion Negoiţescu (Autobiografia, spunea el) reprezintă unul dintre cazurile rarisime din literatura română în care confesiunea este totală, şocantă, frustă, independentă de ideea unui auditoriu. Scrisă în exil şi pe patul de spital, Straja dragonilor spune totul, nu înfrumuseţează şi nu urăţeşte realitatea.”  

În 1941 editează primul său volum „Povestea tristă a lui Ramon Ocg”, pe care critica literară a vremii îl considera: „un mic roman suprarealist unde se întrevede un metaforism fastuos-serafic”. Între anii 1941-46 este student al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Cluj; instituţie care se refugiază la Sibiu  în urma  Dictatului de la Viena, odiosul act ce l-a determinat pe poetul indignat să critice conducerea de atunci a României „care acceptase pasiv dezmebrarea ţării”.

La Sibiu, împreună cu alţi colegi de facultate, discipoli ai poetului filosof Lucian Blaga, între care, Radu Stanca, Ştefan Augustin Doinaş, Eugen Todoran ş.a., devine membru al Cercului literar de la Sibiu, o grupare studenţească literară, continuatoarea ideilor liberal moderniste ale lui Eugen Lovinescu exprimate în perioada interbelică. Din această postură, în numele grupării sibiene, dar sub pseudonimul de Damian Silvestru, Ion Negoiţescu a redactat o scrisoare deschisă adresată lui Eugen Lovinescu, care a fost publicată în numărul din 13 mai 1943 al ziarului bucureştean „Ziua”, aflat sub conducerea lui Liviu Rebreanu. Scrisoarea, dovedindu-se „un gest de solidaritate cu Eugen Lovinescu” şi susţinătoare a noului „spiritul critic lovinescian”, „a provocat indignarea vehementă a publicaţiilor naţionaliste, acuzându-i pe tinerii de la Sibiu de antiromânism”, după cum se afirma la acea vreme în ziarul „Ţara”. În prima jumătate a anului 1945, pe tot parcursul publicării revistei „Cercul Literar”, Ion Negoiţescu şi-a îndeplinit cu recunoscută strădanie rolul de redactor principal. În 1946, după revenirea la matcă a Universităţii clujene, gruparea sibiană şi-a încetat activitatea, dar Ion Negoiţescu (Nego, cum îl denumeau prietenii) a continuat să scrie, astfel că în 1947 primeşte din partea Editurii Fundaţiilor Regale Premiul scriitorilor tineri pentru volumul „Poeţii tineri”, aflat în manuscris.

După 1948, instaurarea regimului politic de sorginte comunistă a provocat un puternic „seism” în întrega societate românească, mai cu seamă în rândul intelectualităţii acesteia, nevoită să abdice în cea mai mare parte de la principiile morale şi etice ale României interbelice. Astfel, adaptându-se situaţiei „de facto”, Ion Negoiţescu, în perioada 1948-52, deţine postul „de adăpost” ca bibliotecar la filiala din Cluj a Academiei Române, fără a mai publica ceva, cu toate că adâncise ani de-a rândul studiul poeziei eminesciene în manuscrisul „Poezia lui Eminescu”, terminat în anul 1953.

Revine în 1956 în publicistica literară a vremii, însă, în scurt timp, în 1958, fiind  acuzat în ziarul central „Scânteia”  de „subminare a bazelor literaturii socialiste”, a intrat în vizorul securităţii şi urmărit în continuare  pas cu pas. N-a fost deloc întâmplător că în 1961 a fost încarcerat la Jilava, punându-i-se „în cârca” condamnării sale doar pretextul „includerii într-o antalogie a sa publicată a unor poeţi interzişi de regim”, nu şi „vina” homosexualităţii sale, condamnată de Codul Penal al regimului. Eliberat în 1964, după trei ani de „puşcărie politică”, Ion Negoiţescu va lucra timp de cinci ani (1965-71) ca redactor la însemnatele reviste „Luceafărul” şi „Viaţa Românească”, timp în care îi apare volumul „Poezia lui Eminescu”(1967), atunci când „cenzura comunistă a fost pentru scurtă vreme puţin mai îngăduitoare”. Viziunea critică a lui Ion Negoiţescu despre poetul Mihai Eminescu este una dintre cele mai distincte: „Eminescu este unul dintre cei mai fabuloşi iluminaţi din literatura universală, dacă acordăm vocabulei iluminării aura religioasă, care aici i se cuvine.”

Un an mai târziu, în februarie 1968, în revista „Familia” îşi face cunoscută intenţia alcătuirii unei noi Istorii a literaturii române, al cărei sumar publicat a iscat numeroase controverse privind „contestarea unor valori cuprinse deja în istoriile literare oficiale şi în manualele şcolare.” Ba, mai mult, „a omis scriitori de marcă ai realismului socialist, între care, Eusebiu Camilar, Valerian Gălan şi Remus Luca, iar romanele lui Eugen Barbu, Marin Preda şi Zaharia Stancu au fost considerate <literatură de tranziţie>, stârnind dezamăgirea lui Eugen Barbu, redactorul şef al „Luceafărului”, precum şi oprobiul „Scânteii”, astfel că Istoria lui Ion Negoiţescu nu a ajuns la un bun sfârşit. Cuprinzând numai perioada 1800 – 1945, acest volum va apare mai târziu, în 1991, la Editura Minerva. Din acesta reiese cu tărie că Ion Negoiţescu, citez: „este unul dintre puţinii scriitori interbelici care comentează operele literare româneşti în context european(…), propunând judecăţi de valoare neaşteptate.” Adâncind „ideea de sincronizare a literaturii române cu tendinţele literaturilor europene” în volumul „Lampa lui Aladin”, apărut în 1971, mai mult ca sigur că acesta a fost motivul pentru care a fost imediat retras din librării şi …dat la topit. 

Dezamăgit, însingurat şi „vânat” sistematic de securişti, la 23 august 1974, dată  aleasă intenţionat ca protest împotriva cenzurii scrierilor sale, Ion Negoiţescu recidivează într-o nouă tentativă de suicid „printr-o supradoză de medicamente” (după cele două, din adolescenţă şi încarcerare), ca soluţie preventivă a arestului pentru homosexualitate, pe care cu greu şi-o mai putea ascunde, chiar dacă pentru asta s-a căsătorit de trei ori.

Mai târziu, Adrian Marino, unul dintre biografii săi, îi remarcă perioada de însingurare a lui Ion Negoiţescu în volumul „Viaţa unui om singur” , Ed. Polirom, 2010.

În 1975 publică în Ed.Albatros volumul „Engrame”, în care evidenţiază „probleme ale criticii actuale”, militând pentru unitatea stilistică a scriitorilor comentaţi.

Rămânănd pe poziţia sa nonconformistă, în 3 martie 1977, cu o zi înainte de cutremurul devastator, se solidarizează cu scriitorul dezident Paul Goma printr-o scrisoare deschisă, care a fost difuzată la postul de radio Europa Liberă, aderând la ea doar criticul Ion Vianu. Pentru a evita un posibil „scandal internaţional”, autoritatea comunistă s-a mărginit să-l „anchezeze” doar ca infractor „homo”, silindu-l, în urma torturilor aplicate, să-şi „spele păcatele” printr-un nou text, Despre patriotism, publicat în România literară. În anul următor, 1978, îi apare, sub titlul „Un roman epistolar”, corespondenţa (cenzurată) purtată îndelung cu Radu Stanca, în care este definită printre altele şi teoria euforionismului.

Neaflându-şi locul şi nici siguranţa poziţiei sale în societatea românească a anilor ´80, Ion Negoiţescu întrevede, ca pe o ultimă soluţie, perspectiva exilului. În acest sens, fără a trezi bănuieli, în 1980, solicită „o bursă de cercetare asupra operei lui…Dovstoievski” şi aşa a putut pleca în Germania, la Koln, unde a ţinut şi un curs de limba română la Universitatea din Munster. În 1983, după ce a obţinut azilul politic, s-a stabilit definitiv la Munchen, devenind un corespondent permanent al posturilor de radio BBC, Europa Liberă şi Deutsche Welle, care-i difuzau textele politice (adunate în 1990 în volumul „În cunoştinţă de cauză”), dar şi  cronici literare şi sinteze critice (strânse în volumul „Scriitori contemporani”, apărut postum, în 1994).

Bolnav fiind şi aflat în ultimii ani ai vieţii pe patul de spital, se sileşte din răsputeri să-şi scrie Autobiografia, pe care o întrevedea drept „marea sa operă”, stăpânit doar de  gândul „de a o vedea dusă la bun sfârşit”, după cum se confesa în 1991 poetei Marta Petreu. Din nefericire, la 6 februarie 1993, Ion Negoiţescu se sfârşeşte, „murind înainte de a-şi fi terminat Autobiografia.” Prevăzător, totuşi, a lăsat posterităţii un Jurnal, despre care poetul şi publicistul Emil Hurezeanu, ca legatarul său testamentar, precizează că: „acesta nu va putea fi publicat decât după 30 de ani de la moartea scriitorului.” 

Au mai rămas, dar, doi ani până la expirarea termenului precizat în testament!

Respectându-i dorinţa, la un an după sfârşitul lui, în 1994, Marta Petreu îngrijeşte împreună cu tatăl ei, criticul Ion Vartic, editarea Autobiografiei neterminate a lui Ion Negoiţescu, sub titlul „Straja dragonilor”, la Biblioteca Apostrof, care cuprinde primele două capitole „Rochia de bal” şi „Chemat la director”, prin care autorul îşi descrie „cu deplină sinceritate experienţele homoerotice din primii 19 ani de viaţă, umanizând într-o măsură importantă subiectul homosexualităţii, complet absent din peisajul public comunist şi tratat de către presa postcomunistă drept exotic şi scandalos din punct de vedere moral”, potrivit opiniilor critice ale exegeţilor săi. O reeditare a făcut-o şi Ed. Humanitas, în 2002.

Despre viaţa şi opera lui Ion Negoiţescu, îndelung cercetată, au scris şi continuă să scrie numeroase „condeie critice” de valoare, între care subliniem pe: Alex. Ştefănescu, Adina Diniţoiu, Bogdan Creţu, Zorina Regman, Mihai Iovănel, Mirela Corlăţan. Demnă de reţinut este opinia ce aparţine reputatului critic literar ieşean Antonio Patras„Dar asta justifică pe deplin suferinţa celui (Ion Negoiţescu n.n.) ce ajunge să fie, iată, tocmai prin puritatea sacrificiului său, cel mai iubit dintre pământeni” (s.n.) 

Poate că tocmai de aceea, ca un binemeritat omagiu, la centenarul naşterii scriitorului Ion Negoiţescu, cel controversat în timpul vieţii,  ar trebui să se întreprindă o reeditare integrală a operei sale, incluzând şi neaflatul său Jurnal, astfel ca generaţiile mai tinere şi nu numai ele să-i descopere valenţele incontestabile ale elegantului şi inconfundabilului său discurs critic literar.

 

Mihai Caba

 

Număr de vizualizări :476


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro