“Măritarea urzicilor”, un străvechi obicei românesc

mai 25th, 2021 | By | Category: Postcard

Afurisite mai erau urzicile de martie şi aprilie, urzicile postului mare al Paştelui! Le culegeam cu mama dintre tufişuri şi ierburi, dintre copaci şi de pe câmp cu mâna goală, pentru că, spunea ea, fac bine la reumatism.

Înţepau ca albinele şi produceau o mâncărime usturătoare care mă frigea ca ardeiul iute pe limbă. Ca să-mi mai potolesc durerea, mă frecam cu ştevie sălbatică să-mi treacă usturimea, iar acasă îmi ţineam mâinile în apă caldă cu sare. Ce bune erau cu ceapă verde, usturoi și mămăligă! În grădină, cireşii dădeau în floare, la fel şi merii, narcisele şi zambilele. Printre firele de iarbă crudă, scoteau capul mugurii de lalea, iar lilacul se fălea cu primele sale flori. “Beţi, maică, zeamă de urzici, ca să vi se schimbe sângele!”. Acum ştiu că sucul păcătoaselor urzici ajută la curăţarea şi circulaţia sângelui. Se spunea că ceaiul din frunzele și vârfurile ei înflorite, îndulcite cu miere sau zahăr, era bun împotriva tusei, nădușelii și durerilor de piept. Şi cam atât ştiam atunci, când eram copil.

 

“Urzicatul”

 

În documentările etnografice, am descoperit numeroase poveşti, tradiţii şi terapii inedite referitoare la credinţe, leacuri şi ritualuri străvechi care înfrumuseţeau satul românesc şi pentru care, în prezent, tot mai mulţi străini se stabilesc în cătunele noastre acunse printre munţi. Unele dintre ritualuri au dispărut şi s-au arhivat în coperţile cărţilor de folclor. Răsfoind prin memoria lor, am descoperit ce “jucăuşă” era urzica cea usturătoare care, printre altele, se mărita şi făcea şi nuntă. ”Atunci să mă doară în pântece, când va face femeia mânz și iapa, copil!”, se spunea în unele sate din Bucovina, când oamenii mâncau întâia dată urzici. Iar vorba “Bucate noi în gură veche!”, de asemeni, din nordul Moldovei, se referea la prima îmbucătură de urzici a anului sau a oricărei alte mâncări. La o anumită dată de la începutul primăverii, femeile se sculau dis-de-dimineaţă şi, cu o sită şi nişte foarfeci, mergeu la cules de inamice înţepătoare, pe care le tăiau sau le rupeau cu unghiile degetului mare și arătătorului, le scuturau și rosteau în timp ce umpleau coșul: “Urzică, / Burzică, / Nu mă mușca, / Că-i mama a făta, / Toată te-a mânca!” Apoi se întorceau acasă și-i urzicau pe toți ceilalți ai lor, familie sau prieteni, ca să fie iuți tot anul şi harnici. Acest ritual era denumit “urzicatul” şi-l practicau foarte mult tinerii, în special flăcăii, care legau în vârful unei prăjini un smoc de urzici şi, îmbrăcați în frunze, jucau în curţile oamenilor pentru spor, iar pe unii întâlniţi pe drum îi mai băşicau uşor cu verziturile ţepoase. Fetele de măritat se aflau cel mai adesea în atenţia lor.

 

“Nunta Urzicilor”

 

Urzicile se măritau şi ele în floarea vârstei, ca “orice femeie”. Nunta începea după înflorirea acestora, când nu mai erau bune de mâncat, dar erau gata de prăsit, adică de făcut seminţe pentru o nouă germinare. Unele scrieri spun că “Nunta Urzicilor”  cădea în ziua de Buna Vestire, iar după altele, în ziua de Florii. Cei mai mulți însă susțin că ea cădea în Joia Mare a Paştelui, după care nu mai puteau fi mâncate. Într-una din aceste sărbători, fetele culegeau flori de primăvară şi făceau din ele cununiţe, în care împleteau și urzici, ca să fie iuți, sârguincioase şi neostenite când vor deveni neveste.

În ceea ce priveşte etimologia sa, se crede că numele feminin este de origine tracă, Ursicina, care era Zâna Apelor, ce însemna „cea care întoarce corăbiile”, „unde întorc navele”, de-aici şi numele oraşului Urziceni, unde exista un cot navigabil al râului Ialomiţa, locul final până unde puteau înainta corăbiile. Nu se ştie cum, cu vremea, termenul s-a transformat în Ursic Ina şi avea semnificaţia de întărirea, întrecerea sau petrecerea urzicilor. Ultimul sens, se bănuieşte, stă la baza poveştii “Nunţii Urzicilor”. De asemenea, o altă etimologie este luată în discuţie, şi anume cuvântul Euridike ce se traduce prin „care (se) înțeapă”, fără legătură cu nimfa copacilor, devenită celebră ca iubita lui Orfeu.

 

Credinţele populare        

 

Plină de personalitate, cinică și persuasivă, sistemul de apărare, dar și beneficiile ei, au creat numeroase credințe. Se spune că cine o mănâncă se întărește pentru că este copilul lui Marț-Mărțișor, cel iute și tare, iar în zilele Dochiei (1-9 Martie) e bine să mănânci urzici ca să nu te piște puricii. Deși o culegem nu fără luptă dreaptă, ea îl consideră pe om dușmanul ei cumplit. Preparatele din urzici sunt diverse, de la tocană-cremă și suc, la ciorbă de urzici, urzici cu orez, urzici cu hrean, de la bere până la textile. Gustoase, ne ajută să ne detoxifiem organismul după o iarnă bogată în slănini, antricoate, carne, cârnați afumați, tobă etc. Iar postul Paștelui ne determină să apelăm la deliciile ei terapeutice. În Bucovina, o legendă spune că „în timpurile stravechi, oamenii nu mâncau urzici ca în ziua de azi, nu numai pentru că urzicau, dar și pentru că, chipurile, provocau anumite boli, iar cine le mânca se umplea de boală”. Și totuși, în vremuri de restriște, ele te salvează de la foame. Așa s-a născut obiceiul ca, atunci când se aduce prima îmbucătură spre gură, să se spună: „bucate noi în gura veche!”

 

În Europa și în multe alte țări 

 

Urzicile sunt răspândite prin locuri sălbatice, necultivate, de la câmpie, deal sau munte, în Europa, nordul Africii, Asia și America de Nord, adică aproape peste tot, cu excepția zonelor arctice și a celor din centrul și sudul Africii. Se pot găsi de  primăvara devreme până toamna târziu, printre ierburi, copaci, în grădini, livezi etc. Acestea sunt folosite în Korcea, Albania (hithre) ca parte a umpluturii de aluat pentru byrek (plăcinte cu brânză), frunzele tinere fiind selectate și fierte, apoi amestecate cu alte ierburi, cu orez sau, de regulă, brânză. Similar, în Grecia, frunzele fragede sunt adesea folosite, după fierbere, ca umplutură pentru hortopita, asemănătoare cu spanakopita, celebra plăcintă cu spanac. Marea Britanie a inițiat, din 1986, chiar un Campionat Mondial anual de mâncat urzici, în care concurenții încearcă să înfulece cât mai mult posibil din planta brută. Acestora li se oferă câte 60 de cm de tulpini de plantă, de pe care ei trebuie să curețe doar frunzele, iar câștigătorul este acela care le mănâncă cel mai repede. Concursul a început când doi vecini fermieri au încercat să soluționeze o dispută cu privire la cel care a avut cea mai gravă infestare cu urzici pe ogorul său, iar unul dintre ei a spus: „Voi mânca orice urzică a ta care este mai lungă decât a mea”.

Nu știu să fi auzit cineva vreodată despre următorul lucru:  în unele locuri se face bere cu alcool din urzici tinere, tot așa cum se produce cea cu infuzia în apă fierbinte a malțului și a florilor de hamei, așa că trebuie să apreciem la maxim calitățile și proprietățile urzicilor. De asemenea, firele de tulpini bine dezvoltate se folosesc ca fibre textile, mai ales pentru confecționarea sacilor sau a îmbrăcăminții, lucru atestat în Danemarca, unde s-au găsit textile antice de urzică, din epoca bronzului (de acum 3000 de ani). Este interzis mâncatul acestora în Săptămâna Mare, deoarece, pe când era răstignit pe cruce, Iisus a fost bătut cu urzici, înţepându-i rănile, și stropit cu oțet, pentru a-i provoca și mai multă durere. E bună sau nu, numai cei care o mănâncă pot decide asta, dar cu siguranță urzica este sănătoasă.

 

Maria Dobrescu

 

Număr de vizualizări :442


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro