Editura Polirom vă prezintă un fragment din volumul ”Cinema în RSR. Conformism şi disidenţă în industria ceauşistă de film” de Bogdan Jitea, recent apărut în colecția „Cinema”.
Cinematografia, prin definiție o artă pentru mase, a ocupat un rol important în mașinăria propagandistică a regimului comunist din România. Sesizîndu-i potențialul de armă ideologică, Nicolae Ceaușescu a transformat-o într-o adevărată industrie pusă în slujba politicului, cu o producție axată pe două direcții prioritare: filmul istoric – care conectează regimul la un trecut legitimator și care, în timp, va contribui tot mai mult la cultul personalității Conducătorului – și filmul de actualitate. În această concepție, superproducțiilor „epopeii naționale cinematografice”, precum Dacii, Columna, Mihai Viteazul sau Mircea, li s-au adăugat filmele ancorate în „realitatea socialistă”, menite să oglindească transformările din societate dintr-o perspectivă oficială. Chiar dacă cinematografia din Republica Socialistă România a fost una strict controlată de partidul-stat, avînd ca scop principal sprijinirea regimului, au existat totuși cineaști care au reacționat la presiunea politicului. Unii au adoptat o strategie de rezistență pasivă, alții și-au apărat concepția artistică fără a ezita să intre în conflict cu sistemul. Deși supravegheați de Securitate, cenzurați și, în unele cazuri, interziși, aceștia au reușit să realizeze filme care au demascat ipocrizia și minciuna societății ceaușiste.
Bogdan Jitea (n. 1982) este doctor în istorie al Universităţii din Bucureşti (2012). Specialist în istoria cinematografiei, propaganda vizuală în regimurile totalitare şi politicile culturale ceauşiste. A fost cercetător în cadrul Arhivei Naţionale de Filme, unde a gestionat proiectul realizării Filmografiei filmului documentar vechi (1897-1948), pentru care a publicat volumul Catalogul filmului documentar românesc, 1897-1929 (Paradis, 2017). Autor a numeroase studii şi articole de specialitate şi de popularizare privind cinematografia comunistă şi realizator al filmului documentar Epopeea Naţională Cinematografică (2011). Printre ultimele studii publicate: „Debutul «epopeii naţionale cinematografice»: Realizarea filmului Tudor (1963)”, SMIC, vol. XVII, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, 2018; „Avatarurile cinematografiei de tranziţie. Studiu de caz R.A. CINEROM”, în Andrei Gorzo, Gabriela Filippi (coord.), Filmul tranziţiei. Contribuţii la interpretarea cinemaului românesc „nouăzecist”, Tact, Cluj-Napoca, 2017.
Fragment
Nicolae Ceauşescu moşteneşte de la predecesorul său, Gheorghe Gheorghiu-Dej, o Industrie de film care restabilise contactele cu Occidentul. Acorduri de colaborare se încheie cu statul francez sau cu cel italian, în perspectivă vizându-se altele, cu cinematografiile britanică, americană, spaniolă şi vest-germană. Coproducţiile, prestările de servicii sau simplele schimburi reciproce de experienţă se vor înteţi în jurul anului 1968. Pentru o perioadă de câţiva ani, regimul încurajează deschiderea cinematografiei spre Occident, concretizată prin coproducţii cu case de film, în special din Franţa şi RFG, şi prin schimburi reciproce de experienţă. Liberalizarea este una parţială şi se limitează la interesele pur comerciale. Contextul reluării contactelor cu Occidentul este unul politic, favorizat de distanţarea comuniştilor români de Moscova, însă raţiunea este cea financiară. În cadrul discuţiilor din Comisia ideologică sau al celor din Secretariatul CC al PCR se atrage deseori atenţia asupra avantajelor financiare ale colaborărilor cu Occidentul, care furnizează industriei cinematografice sume consistente. În cazul american tot calculul financiar primează asupra celui politic, atât distribuitorii de film, cât şi eventualii producători fiind descurajaţi de sumele mici vehiculate în discuţiile cu partea română.
Contextul favorabil schimburilor cu Occidentul capitalist este încheiat însă brusc la începutul anilor 1970 prin aşa-numita „minirevoluţie culturală” reflectată de Tezele din iulie 1971, care consfinţesc replierea ideologică a regimului într-un nou tip de realism socialist, împănat de această dată cu o retorică virulent naţionalistă. La punctul 13 din document este înfierată influenţa nocivă a cinematografiei occidentale, indicându-se că „se vor lua măsuri pentru mai buna echilibrare a filmelor programate în cinematografele noastre, limitându-se difuzarea filmelor poliţiste, de aventuri, interzicându-se filmele care cultivă violenţa şi vulgaritatea, care propagă modul de viaţă burghez”. Se dă astfel lovitura de graţie climatului de deschidere şi de colaborare dominant pentru anii 1960. Occidentul este văzut din nou ca un duşman ideologic ireconciliabil, şi nu ca un partener comercial şi artistic. Într-un domeniu în care capitalul, tehnica şi schimbul de experienţă au o importanţă covârşitoare, izolarea culturală a afectat grav cinematografia românească, care a ieşit pentru mai bine de trei decenii din circuitul internaţional.