Când bați palma cu intimitatea ta și a lucrurilor tale, când te așezi comod în tine însuți și îți îngădui condiția și ființa de scris, doar atunci, numai atunci poți să lași lumii un semn. Semnul tău. Derulăm, în câteva minute și cuvinte fără timp, filmul scrisului tău ca personaj principal.
S-a născut pe 22.06.1962 la Galați. A debutat publicistic în februarie 1980.
A primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru poezie, Dragosloveni, în 1982 și Premiul Convorbiri literare, Festivalul Labiș, în 1984.
Cărți publicate
–Dumitru Chicuș 30, Vinea, 2015, poezie
–Bu-hu-hu din noaptea iubirilor moarte, Vinea, 2016, poezie
–O poveste visată din două unghiuri diferite, Eikon, 2016, poezie
–Despre zboruri cazând, Grinta, 2017, poezie
–Războiul de marți, Vinea, 2018, poezie
–Dumitru Chicuș 30, ediția a doua, Vinea, 2019, poezie
–Bu-hu-hu din noaptea iubirilor moarte, ediția a doua, Vinea, 2019, poezie
–Tanti Clara, madam Sand și alte câteva femei, Detectiv Literar, 2020, proză
scriu din autoperfecționare. oriunde mă uit, nimic nu mi-e pe plac.
1. De ce scrii? Scrisul reprezintă…
Scriu din instinct și din autoconservare. Ultima vanitate a celui impar, dacă el va dispărea, va rămâne percepția sa asupra lumii. Doar curiozitatea lumii să existe.
Scriu din autoperfecționare. Oriunde mă uit, nimic nu mi-e pe plac. Putea fi mai bun, putea fi mai simțit. Îmi scapă printre degete ideea și mă aleg cu o impostoare în loc. Rămâne o pagină scrisă cu gândul la ceea ce nu am reușit să focalizez și a dispărut în penumbră.
Scriu ca să mă salvez și ca să salvez. Eu vreau, dar nu pot. Alții n-au nevoie. Important este să încerci să lași urme. Unii te vor urma, alții te vor evita. E bine, deci, să marchezi, să împroști, să răspândești, să punctezi lumea din loc în loc, ca să fie repere. Cum e iarba pusă din loc în loc, fir cu fir, ca să nu rămână doar bulgări sterili.
Scriu ca să devin mai de neînțeles. Mie, vouă, nimănui. Cuvintele par puține. Pe unele le redescopăr. Pe unele le știrbesc. Pe altele le iubesc așa, necunoscute. Fiecare atârnă greu într-o stare. Se definesc și se încăpățânează să ocupe loc în scrisul meu de mână, ierarhii în frecvența cu care apelez la ele, neglijare când nu le invoc.
Scriu pentru a-mi clarifica mie însămi câte ceva. Atunci de ce, după ce citesc, îmi pun întrebarea, oare, la ce mă gândisem atunci? Nu numai că devine și mai neclar dar, uneori, devine și atemporal. Ca o fotografie făcută cu ochii larg deschiși și, la developare, apare ceva, o ectoplasmă, o entitate, un duh. Și fotograful zice, unde eram eu atunci când am făcut fotografia asta? Unde priveau ochii mei?
scrisul în autobuz pe o hârtie de împachetat…
- Unde scrii? Locul unde scrii înseamnă/semnifică…
leac, fără de leac
droguri ușoare,
scrisul în autobuz
pe o hârtie de împachetat,
uitatul lacom
după ultima țigară din pachet
pe când nu ai stins-o încă pe penultima,
cana de cafea,
două lingurițe de smoală,
una de zăpadă.
deruta în fața dulapului
plin de haine de nepurtat,
sinceritatea se poartă goală.
sedative fără rețetă,
televizorul care vorbește ca un disperat
de unul singur,
gingia rozie a telefonului
care sună doar când vrea.
în rest, rânjește și tace.
analgezice din obiecte decorative vechi
și interschimbabile.
ceața de pe monitor
înainte de șase dimineața,
nostalgia unei scrisori
scrise cu peniță și cerneală,
mirosul de veste nouă, nedeschisă,
uitată o vreme pe-afară
de postaș, de porumbel, de cel care a scris
dar a ezitat să o trimită.
paliative,
amânarea zilei cu douăzecişipatru de ore.
împingerea și mai departe,
cu încă patruzecişiopt
și tot așa, înțelegeți.
tratament de întreținere
cu prostia proprie, indestructibilă.
pacient prost de bun.
caz pierdut,
boală incurabilă,
exitus.
e atâta urlet mut astăzi pe stradă!
3.Ce te inspiră oricând?
Cum spuneam, drumul către piață mă inspiră. Nu găsesc o metaforă care să-mi sprijine pe a-mi fi. Așa că iau sacoșa și plec. Caut. Și văd. Oameni săraci în cartier sărac duc la plimbare câini. Orice fel de câini. Nu musai de rasă. Două femei îmbrăcate colorat pasc un câine semimaidanez cu fundul ros la sânge. Multă culoare, imprimeuri pretutindeni, pe fustă, pe bluză, pe pălărie, pe genți. Totul în același timp și laolaltă. Tinere mame și chiar tați împing pe trotuarele pline de chiștoace și ambalaje strivite în pumn cărucioare mofturoase. Roz, bleu, care negre. Unele seamănă cu mici budoare, baldachine, scene ambulante după cortina cărora aștepți oricând să iasă Arlechino. Altele de-a dreptul funerare, ducă-se pe pustii! Unde sunt sporturile acelea din lemn, solide, greoaie de pe timpul copilăriei mele, capabile să treacă și prin tranșee fără pagube semnificative! Contrabandistul de nu-spun-ce refuză mărunțișul. Zice că tot așa va da și el nu-știu-ce-ul, vărsat. Mă bucur că am tasat și am scăzut în înălțime 6 cm. Sunt mai „terana“, mai terestră. Văd lucrurile de aproape și mă mir. Dar îmi trece… Pe zebră trece un homeless cu bustul gol, descărnat. O pereche de pantaloni reformați, de armată. Credeam că au dispărut odată cu acele sporturi anti-tranșeu. Oricât de chircită ai avea inima, ți se strânge într-un nod gros de revoltă. E atâta urlet mut astăzi pe stradă! Psihologii spun că vezi doar ceea ce e conform cu starea ta sufletească. Nu știu dacă e adevărat. Nu sunt nici câine, nici bebeluș/mamă/tată. Nu sunt (încă) nici homeless. Nu îmbrac imprimeuri suprapuse. Doar strada se îmbracă fistichiu pentru mine. O sarabandă de culori, mirosuri și impresii, pentru cel ce vede și simte, și se simte dator să redea.
ca să spui bună seara aerului este o respirație bună sănătoasă
4. Ce te linişteşte şi te aduce în starea de scris?
în liniște asculți ce ai tăcut ieri
păianjenul cu cruce țese o rugăciune
a celor cuminți care nici ei nu știu
ca să spui bună seara aerului
este o respirație bună sănătoasă
și să spui bună dimineața e un exercițiu
de nemurire a rutinei bine crescute
peste zi se amestecă rumoarea care nu-ți aparține
cu vidul populat cu el însuși
ce rezultă e demult asumat
te trezești că vorbești singur
și primești răspunsuri clare coerente
te bucuri că ai cu cine vorbi despre singurătate.
nu știu dacă se poate numi scriitor cel care-și caută vindecarea prin propriul scris.
- Ai făcut vreodată terapie ca să te întorci la tine/la scris?
Uneori, scrisul ne dă aripi cu care nu știm ce să facem. Stau și scriu și dincolo de gândul așternut pe hârtie viața începe să ia o formă, să pară demnă de a fi trăită. Așa cum imaginația face ce vrea din mine, mi se dă și mie puterea asta, chiar dacă pentru un timp scurt, cam cât o bătaie de inimă, să fac scenarii miraculoase după care existența s-ar putea îndura. E ciudat câtă vigoare îți poate da, ție, un corp mort, un suflet aproape răcit, ceea ce sângerează din instrumentul de scris, un pix comun de patruzeci de bani, cu care dai răsuflare unei coli de hârtie…
Nu știu dacă se poate numi scriitor cel care-și caută vindecarea prin propriul scris. În schimb, sigur se numește cititor cel care își caută vindecarea în ceea ce au scris alții.
sunt cuvinte pe care nu le mai suport
6.Tabieturile tale poetice sunt… /cuvintele compatibile cu scrisul tău sunt…
sunt cuvinte pe care nu le mai suport,
care-mi sparg auzul,
trec dincolo de cortina închipuirii,
devin fapte în carne și oase,
arătări mătăhăloase
care reprezintă pentru mine un pericol.
sunt cuvinte care mă înspăimântă mai mult
decât un pumnal împlântat în tocul ușii.
sângerează căptușeala mănușii,
mă strâng în interiorul siguranței mele
și mă trezesc dintr-o dată mult mai nesigură.
7. Dacă nu ai fi scris, ce ai fi făcut?
operă de artă în zadar
migălesc la clipa asta
ca o miliardime din populația chinei
la un bob de orez.
dar ochii mei sunt rotunzi,
nu văd.
muncesc mult și orbește.
bobul e rotund,
îl scap,
cade între dușumelele lumii.
celelalte miliarde calcă
pe opera mea de artă.
lume nepăsătoare…
Proiect inițiat de Florina Zaharia
