Doniţa şi garniţa

nov. 14th, 2019 | By | Category: Postcard

„Tanti Anaaa!!!…”, se auzi o voce fermă şi aproape cântată. Era patru dimineaţa şi visam că Lăbuş lătra la poartă pentru a-l speria pe omul care striga: „Tanti Anaaa!!!…”  „Care eşti, mă?”, o aud pe mama spunând, îmbrăcându-se la repezeală. „Eu sunt, bre, Neluţă al lu Guloiu, te cheamă ţaţa Maria, mama matale, s-o ajuţi cu gâştele!” Am sărit din pat ca un arc şi am pornit către casa bunicii, care şedea mai sus de noi, pe drumul spre Măcinici. O gâscă se îmbolnăvise şi bunică-mea se speriase că le va pierde pe toate. Aşa că a hotărât să taie 25 dintre ele şi să lase cinci de prăsilă. Când am ajuns, execuţia avusese loc, iar călăul, Ion, băiatul lui Ion al lui Vacă, îşi ascuţea cuţitul pentru  tranşare. Zorile începeau să-şi facă loc prin întunericul subţiat şi o adiere lină de vară purta cu ea undeva, nu ştiu unde, micile suflete care plecaseră subit. Mamaia ştersese masa de lemn din curte, adusese sacii pentru fulgi şi pusese ceaunul cu apă pe pirostrii. Focul era nerăbdător. Gâştele trebuiau pregătite repdede pentru a nu înţepeni. Mă gândeam că este un ritual asemenea celui al pregătirii unui mort pentru a-l aşeza în sicriu. Rânduiala este la fel, dintotdeauna, de la faraoni până la cei din colibele de chirpici. „Du-te, maică, în magazie şi adu-mi garniţele alea goale, spală-le un pic şi pune-le la îndemână”. „Ană, ia doniţa şi mergi de mulge vaca şi pune laptele la prins”. „Adu şi câte o ulcică de lapte pentru copiii ăştia!” În beci, mamaie mai avea două garniţe de la Crăciun, pline cu cârnaţi şi carne de porc în untură. Într-alta mai rămăsese doar untura pe care bunica voia s-o folosească pentru a pune bucăţile prăjite ale înaripatelor ei. „Maică, sarea grunjoasă este în bucătărie, ad-o ca s-o am lângă mine!” „Voi apucaţi-vă să jumuliţi fulgii că nu e timp şi puneţi-i în sacii ăştia. Penele să le aruncaţi!” Mi-am tras un scăunel de lemn lângă păsările inerte şi-mi aminteam cât de mândre mergeau pe drum şi pe şanţuri, până la balta făcută de ploi. Parcă erau în alai de nuntă, chiuind fiecare în legea ei, dansând graţios din labele portocalii şi din coada ce se balansa ca un metronom. Când intram în curte la mamaie, ele alertau toată casa ca nişte căţei agitaţi, stăpâni pe acareturi.Tot la fel, ţipând şi gâgâind au salvat Capitoliul în noaptea când galii au intrat în Roma, de aceea, anticii nu le mâncau pentru că le considerau sacre…

Maşinăria „dezbrăcării la piele” începuse gălăgios. Acum noi, copiii, eram nişte gâşte zgomotoase, ce dădeam repede din aripioarele cu cinci degete. Pe rând, fiecare pasăre îşi lăsa „hainele pufoase”, intra în ceaunul cu apă caldă, după care, încă o dată, la retuş, şi apoi pe masa de lemn lângă care băiatul lui Ion al lui Vacă şedea cu barda şi cuţitele pregătite pentru măcelărire. Într-un lighean mare, mamaie aşeza bucăţile de carne, le spăla, apoi le scurgea şi ştergea cu un şervet. În jurul mesei, Marcel, câinele, făcea rotocoale uitându-se rugător la Ion. Soarele se arătase în faţa casei, aruncând săgeţi printre crengile nucului. Flăcările lemnelor de sub ceaunul în care se prăjea carnea îi răspundeau ca un ecou luminos. Cele două garniţe aşteptau cu „gura deschisă” să ia bucăţile prăjite şi să le tăvălească prin untura încinsă. „În magazie sunt nişte borcane cu capac. Adu-le şi pe alea”, zise bunica grăbită. Umplute la fel ca garniţele, borcanele ajungeau să fie primele desfăcute când mergeam pe la ea. Ah!!! Şi cum erau cârnaţii sau jumările din untură cu ouă, mămăligă şi murături!… Îţi venea să-ţi baţi copiii cu basca udă şi să ţopăi când pe un picior, când pe celălalt.

 

Marcel se săturase. Ion fusese milostiv. Lungit la umbră, privea nepăsător spectacolul din curte, spălându-şi lăbuţele. Soarele ajunsese deasupra casei unde a stat înfipt ca un lampadar, aruncând scântei de foc peste cei din curte. „Ană, pune masa pentru oamenii ăştia, dar, mai întâi, fă repede un pilaf. Tu, maică, du-te şi adu câteva străchini, bărdace şi murături de la beci”. Odată treaba terminată, mamaie a luat garniţele şi le-a dus în beci, la răcoare. „Copilă, ia doniţa aia curată şi du-te şi scoate apă rece de la puţ!”…

 

Masa de lemn era întinsă ca la parastas. Pe ea, vase mari cu fripturi de gâscă, mămăligă şi pâine de casă, vin roşu din pivniţă şi gogonele murate. Bunica scăpase de necaz. Se uita în jur şi casa ei devenise atât de mică… I se părea că stă într-o curte străină din care ea nu făcea parte. În ceaunul cu puţină untură rămasă, mama cocea gogoşi şi le punea calde pe masă, pudrate cu zahăr. Marcel se întorsese pe partea cealaltă, sforăind încet sub nuc.

 

 

Maria Dobrescu

 

Doniţa este un vas tradiţional din lemn, cu toartă şi capac, în care bătrânii noştri cărau apa de la fântână, mulgeau oile şi vacile. I se mai spune şi botă sau cofă.

 

Garniţa este un vas cilindric de aramă sau metal smălţuit, mai strâmt în partea de sus, cu capac, în care se transportă laptele sau se ţin la răcoare carnea şi cârnaţii în untură. Ritualul păstrării cărnii în garniţă este foarte vechi, de pe timpul romanilor. Ceea ce ţăranii noştri făceau în vremuri străvechi, este considerat acum o delicatesă în restaurantele de lux din ţară şi străinătate.

 

Număr de vizualizări :1249


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro