Într-o proză scrisă acum 50 de ani, Teodor Mazilu înfățișa un personaj care nu înțelegea sensul metaforic al limbajului. Expresia de care personajul se împiedica mereu, ca de coada furcii, era „a te băga pe sub pielea cuiva”. Luînd-o literal, el chiar năzuia să se introducă fizic și complet pe sub pielea celor din jur. Înțelesul simbolic, umoristic și moral îi scăpa. Lăsînd rîsul deoparte, e clar că vicleanul autor se războia cu acel soi de incapacitate de a vedea în limbaj altceva decît sensul concret. Funcția poetică, cea plină de nuri, care ne luminează viața și dă aripi imaginației nu e la îndemîna oricui. Cei mai mulți oameni, concetățeni ai noștri, nu „înțeleg” limbajul literar, adică pluralismul semnificațiilor.
Și din cauza asta literatura nu se vinde în România, pentru că analfabetism literar funcțional. Făcînd un calcul simplu, poetul Claudiu Komartin constata că primii zece scriitori francezi vînd împreună mai multe cărți decît toată producția editorială de la noi într-un an sau doi. Și, atenție, nu sînt autori de „literatură comercială”, de consum. Iar Franța are o populație de numai trei ori și ceva mai mare decît a României. Nu vreau să povestesc cîte cărți se vînd acolo și ce înfloritoare e producția editorială franceză. Dacă țara noastră ar fi fost una „normală”, tirajul mediu al unei cărți ar fi trebuit să urce la 50.000 de exemplare. Or, noi nu vindem nici a zecea parte. Cum rezolvăm acest paradox?
De curînd, am postat pe Facebook un început de poem (e drept, unul teribil, greu de digerat – moral) al lui Frank Bidart, tradus impecabil în română. Degeaba am pus în postare avertismentul că textul e numai pentru iubitorii de poezie. Lumea s-a repezit ca la urs. Ce am constatat? Că multă lume nu poate face deosebirea dintre ficțiune și realitate. Dacă e scris, înseamnă că așa trebuie să fie, adevărat. Mai toate cuvintele erau luate în sens denotativ, nu conotativ. Nu exista posibilitatea nici unui sens secundar sau asociat. Iar legătura subtilă dintre cuvinte, emoție și o semnificație nouă era imposibil de detectat. Sigur, îți trebuie nervi tari să îți reții un strigăt de revoltă și scîrbă în fața unei crime relatate „cu sînge rece”. Doar că nu era nimic adevărat. Era o iluzie. Un joc de umbre vorbitoare care, nu știu de ce, păreau a fi realitatea cea mai concretă. Mulți au căzut în capcană și au protestat energic. Odiosul nume al lui Gheorghe Dincă, criminalul din Caracal, a fost fluturat ca un steag al dreptății.
Trista concluzie sună cam așa: oamenii nu știu să citească. De aceea, nu pot înțelege nimic peste un enunț de tipul Ana are mere. Această sărăcire simbolică a limbii române pare inevitabilă și definitivă. Dacă aș fi un nefericit profesor de română, aș intra în pămînt de rușine.
Cică poetul zicea cu jale, acum un secol: Limba noastră-i o comoară / În adîncuri îngropată.
Adaug și eu, azi, cu nițică ironie: Și nici nu o s-o dezgroape cineva.
Chiar, cine se încumetă?
Florin IARU
