”Copilul din interior e bine merci”

Viorel Gârbaciu s-a născut la 1 iulie 1948 și întreaga viață a lucrat, în primul rând, cu și pentru copii, în zona culturală, meseria sa de bază fiind profesor de limba și literatura română. Prima poezie a publicat-o într-o revistă la Casa Pionierilor din Târgu Jiu, la vârsta de 11 ani. De-a lungul carierei sale editoriale a publicat, până în prezent, zece volume din care opt sunt de poezii pentru copii: ”Intrarea în basm” – poezii pentru copii, Editura ”Constantin Brâncuși”, Târgu Jiu, 2002; ”Țara copilăriei” – poezii pentru copii, Editura ”Constantin Brâncuși”, Târgu Jiu, 2004; ”Copilăriri” – poezii pentru copii, Editura ”Centrul Județean al Creației Gorj”, Târgu Jiu, 2004; ”De-a cuvântul” – poezii pentru copii, Editura ”Măiastră”, Târgu Jiu, 2006; ”Povestea cu perele mălăiețe” – poezii pentru copii, Editura ”Măiastră”, Târgu Jiu, 2007; ”Nebuni de lună plină” – poezii, Editura ”Măiastră”, Târgu Jiu, 2007; ”Copilul și Țara”, Editura ”Măiastră”, Târgu Jiu, 2008; ”Din drag de Gorj, din drag de țară”, Editura ”Măiastră”, Târgu Jiu, 2011 și microantologia de umor ”Treizeci și trei de catrene + unu”, Editura CJCPCT , colecția Ceașca de cafea, Târgu Jiu, 2015. După ce a renunțat la catedră, Viorel Gârbaciu a slujit arta și cultura, dar și pe copii, mai ales în perioada în care a condus Școala Populară de Artă din Târgu Jiu. Dorina Cioplea a dialogat cu Viorel Gârbaciu, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro, despre poezia pentru copii și despre păstrarea copilului interior.

Opt din cele zece volume pe care le-ați editat până acum sunt dedicate copiilor. De ce ați ales să scrieți și să publicați poezie pentru copii și nu ”poezie serioasă”, așa cum este numită de către unele persoane?

Mai întâi de toate, separația asta îmi displace. Ea aparține celor cu nasuri subțiri, dar pe care îi rog să facă bine și să încerce să scrie un poem pentru copii, iar apoi să se confrunte cu o clasă de posesori de carnete de elev de clasă primară. Ei bine, cred, totuși, că poezia nu e poezie adevărată,  ”serioasă și pentru copii”, ci pur și simplu Poezie, așa cum nu există poeți mari, poeți mici, poeți locali etc., ci pur și simplu Poeți, apud Nichita Stănescu.

Am ales poezia pentru copii fiindcă de-a lungul întregii vieți am fost apropiat, uneori până la identificare, cu copiii de toate vârstele. Am avut, până în momentul în care am virat înspre cultura adulților, satisfacții uriașe din punct de vedere profesional, cu tot ce a însemnat creativitate în domeniul literar, ca dascăl de limbă românească, animator de cenacluri, de reviste și spectacole cu și pentru copii, dar și de teatru și folk cu aceeași destinație.

Mai țineți minte prima poezie pentru copii pe care ați scris-o? Cât de departe în timp merge dragostea dumneavoastră pentru rimele naive și pline de basm?

Prima poezie pentru copii am scris-o acum mai bine de o jumătate de secol, în ”foaia noastră”, Revista cercului de povești de la Casa Pionierilor din Târgu Jiu, o activitate condusă de un dascăl luminat, profesorul Marinescu, a cărui amintire o evoc întotdeauna cu tandră nostalgie. Era un text de înduioșetoare naivitate, cu totul și cu totul normală pentru vârsta de 11 ani a autorului:

”Primăvara a venit,

mugurii au înverzit

pe câmpia cea cu soare

trec în șiruri lungi tractoare.”

Această poezie mi-a adus aprecierea ”colegilor”, toți orășeni sadea, care nu m-au onorat vreme de aproape doi ani decât cu tandrul apelativ ”Bărăgan”. Totuși, se cuvine să mai adăugăm și amănuntul că, mai mult ca sigur, în devenirea mea poetică un cuvânt de spus a avut și ereditatea, câtă vreme, între 35 și 47, mama mea a scris și publicat destul de des prin periodicele din Gorj, Tulcea și Mureș, adică prin locurile unde a profesat ca învățătoare. Lucrul acesta l-am aflat însă mult mai târziu, după Revoluție, când mama mi-a mărturisit ”crima” aceasta, citindu-mi câteva dintre poemele sale. Asta nu înseamnă că acum nu o să mă obrăznicesc și să te rog să inserezi în interviul tău un poem închinat mamei mele. Se cheamă ”Moștenire” și are doar zece versuri. ”Nimic pe lume nu-i mai sfânt,/ Nimic mai dulce, fătul meu,/ Cum este mierea din cuvânt,/ Din limba-n care Dumnezeu// A hotărât ca să te naști./ Tu să veghezi ca să-ți rămână, / Curată ca o zi de Paști/ În veci de veci Limba Română.// Iar când va fi să nu mai fi,/ S-o lași avere la copii!”

Mereu ați fost preajma copiilor ca dascăl și ați lucrat cu și pentru ei. Vi s-a schimbat percepția după ce ați devenit tată?

Normal! Cu premeditare, însă, versuri pentru copii am scris începând cu 1992-93, când clanul Gârbacilor a devenit unul extrem de bine conturat și de productiv în năzdrăvănii de tot felul, petrecute în ”verile din Telești”. Tocmai am pronunțat numele unui viitor volum antologic dedicat unui loc de vis pentru mine și pentru fii mei, Iani și Costin.

Copiii mei sunt eroii principali ai tuturor poemelor din cărțile mele, restul fiind oameni și animale evocați/evocate, împreună cu întâmplările lor, cu poveștile și cu decorul de basm al acestui loc mirific, Telești, întregind conturul unei lumi minunate, un teritoriu de păstrat pentru toată viața și de povestit spre bătrânețe copiilor și nepoților de către eroii pomeniți mai sus.

Copilul din dumneavoastră vă hrănește inspirația. Dar dumneavoastră cum îl hrăniți pe el? Citiți literatură pentru copii?

Citesc literatură pentru copii, așa cum citesc și povești și basme, nu pentru a mă inspira, vezi Doamne, nici pentru a mă raporta la producția confraților, ci pentru a mă îmbăta pur și simplu, mai ales atunci când mă simt mai înnegurat, de puritatea, gingășia și splendoarea marilor autori ai acestui gen literar, unul dintre cele mai grele, dacă vreți să mă credeți, pentru că aici autorul se confruntă cu cel mai pretențios și mai greu de păcălit cititor: Copilul.

Ce fel de om și apoi scriitor trebuie să fi pentru a putea scrie literatură pentru copii? De ce nu reușește oricui?

Pentru că foarte puțini oameni mai pot să-și păstreze, în colțul acela tainic de lângă inimă, măcar câteva urme din copilul de odinioară și din trăsăturile acestuia: plăcerea jocului, sinceritatea, absența urii și a răutății, gingășia, puritatea.

Pe Copilul din interiorul dumneavoastră l-ați păstrat activ de-a lungul întregii vieți sau l-ați (re)descoperit periodic?

De încercat încerc să îl păstrez activ, încă din momentul în care am conștientizat existența acestui demers. De reușit reușesc mai rar, doar atunci când vine Îngerița.

Cum arată copilul din interiorul dumneavoastră? Ce l-a atins și ce nu l-a atins din viața adultului?

De câtăva vreme, trebuie să mărturisesc, îmi par din ce în ce mai străine, mai seci și mai neroade destule din faptele, gândurile, preocupările și proiectele ”contimporanilor” mei. Acum ceva vreme, convins de eșecul generațiilor de până la mine, al generației mele, cu siguranță, dar și al generațiilor încă purtând urmele lăsate de noi și chiar de cei mai tineri decât noi, speram cu un entuziasm cam fără acoperire de aportul esențial al tinerilor. Acum, iată, păstrez această speranță, dar o transfer pentru cei nenăscuți încă, salvatorii virtuali ai unei Românii la fel de virtuale.

Copilul din interior e bine merci. Cândva, acum 700 și ceva de ani, a întâlnit un catren al unui confrate, Rablais parcă-l chema, care împreună cu o doză serioasă de simț al umorului moștenită de la strămoșii pe linie bărbătească, l-a ajutat să rămână până acum ”citov la cap”, cum spunea biata mama:

”Acesta-s eu și n-am cu nimeni treabă,

La lumea asta nu-i găsesc niciun cusur,

Să urle unii cât or vrea, eu fluier,

Și cui nu-i place… (să găsească rima!)”

De-a lungul timpului s-au schimbat generațiile de copii, s-au schimbat jocurile și preocupările. Vi s-a schimbat profilul cititorului.

Eu nu cred că s-a schimbat. Cred că mai degrabă s-a redus numeric la doar câteva procente din ce era odată. În fond, dacă stai să te gândești bine, temele fundamentale ale artei  sunt puține dar eterne. De la Ecleziast încoace, nimic nou sub soare, nu-i așa?