Luciditatea şi riscurile supralucidităţii

ian. 10th, 2015 | By | Category: Cronica de cArte

Nu e uşor, nu e rapid, nu excită. Gândiţi-vă bine! Dar dacă aţi gustat beckettiana ”Krapp’s Last Tape”, cu reluările şi furiile ei, atunci marchez en avant! Timişoreanul Tudor Creţu zămisleşte ceva cu totul altceva: ”Casete martor” (Tracus Arte) este un roman masiv, experimental şi cu meandre psihologice greu de controlat. Ca să mă catharsizez de la bun început, o să spun că singurul lui mare defect este numărul: 467 pagini! Pentru un roman în afara cronologiei, intrigii cu suspans şi uşurinţei la lectură, 8 măji de pagini creează un efect de ”Finnegans Wake”. Odată purificarea de răul criticesc înfăptuită, o să adaug că am înregistrat câteva declaraţii de dragoste la adresa romanului, ce-i drept, de la cititoare avizate.


Suntem în subterana dostoievskiană, dar şi în corsetul blecherian. Imaginaţia demenţială (în ambele sensuri) face diferenţa. Această imaginaţie à la Ivan Karamazov, de-dracul-văzătoriu, împănată cu delicioase ipohondrii, ne aduce în pragul delirului bulgakovian: „Citeam despre auto-control şi m-am speriat. Am cancer. O tumoare negricioasă, un fel de nor cancerigen îmi acaparează cerul gurii. N-are cum să fie o simplă răceală”. Cititorul, dacă nu înhaţă ironia din prima, rămâne buimac. „Vertijul onirico-ficţional” de „bio-grafie”, cum se pronunţă romancierul, montează o carte a ritualurilor eterogene: de la arte marţiale, până la exorcizări. De pildă, floarea din mijlocul covorului care e lovită cu cuţitul: „aici e boala, moare boala. Aici e boala, moare boala!”

Paranoia şi incubi TV

Suspansul necesită alerteţe fără întreruperi. Ca în optzecistul ”Femeia în roşu”, teoretizarea suspansului ucide suspansul, cu scopul exact de a strangula lectura de juisare. Aici nu e suspans, dar e mult spectaculos. Principalul filon în acest sens este reality-show-ul: apariţii la QTV (OTV? – apropo, credeam că nu se poate ceva mai uluitor decât televiziunea lui Diaconescu, dar iată că AntenaStars a lui Voiculescu, populată cu asistente de platou ce îşi tatuează păsărica în direct, înfrânge orice închipuire), vizite ale lui Băsescu la spital, Mitică Dragomir, talkshow-uri ş.a.m.d.

Paranoia ipohondrului şi posedatului e organizată pe zile, uneori şi pe ore – de altfel, singurul criteriu de organizare al romanului. Jurnalul de salon de nebuni, cehovian, strindbergian şi gogolian, totdeodată, are intensităţi de film de serie B: „Provoc mental boala, o înjur în faţă. Le vorbesc studenţilor. Stau în primul rând de bănci. Cel care sfidează moartea. Cum sfidezi o profesoară bătrână. Umblu toată noaptea prin localuri. În geacă de piele. Neagră şi lucioasă. Fumez la fel de mult. Brăţările de argint zornăie. Încă folosesc viitorul. Şi mă vindec”.

Bine spus că este „Romanul minţii”, axat pe moarte ca obsesie, sufocare şi paranoia mediatică. O pendulare între TV şi spital, cu trecere prin poziţia mediană a şcolii. Ceva îmi aduce aminte de ”Manechinele” lui Bruno Schulz, cu apărarea fantasmagorică, aberantă în faţa dezumanizării generale. „Sunt şi eu o făptură diminutivală, fără apărare şi esenţă masculină. Un fluturaş, un căţelaş. De aici tragismul şi melancolia de vieţuitoare cu sânge deschis la culoare”.

Reality show-ul, în care intră de-a valma politicieni, sportivi şi oameni de cultură faimoşi şi cam morţi, deschide perspectiva unei hiperrealităţi în care totul este intensificat şi nimic real. Dar ce mai înseamnă realul după Baudrillard? Hiperrealul lui T. Creţu conţine mereu ingrediente bufone, cu ţintă critică, evident: „I-am dat o palmă lui Vadim. Fusesem şi eu invitat la lansarea raportului Tismăneanu, în lojă. Alături, Pleşu, Mihăieş, Patapievici. Intram pentru prima dată în clădirea parlamentului. Ploua. Eram în geaca maro de trening, cu glugă, în jeanşi şi adidaşi”. Aici e realitatea compensată. Cea crâncenă şi violentă este pandemoniul domestic, lupta cu iadul interior: „Somnifere grele ca plumbul, altfel nu mai duc, somnifere în cutii blindate. Diavolii vor încropi un taraf la mine în cameră, vor bate din copite. Lumina va fi albăstrie, lunatecă”. Şi în bătălia demonizatului este o infuzie de comic, dar ea nu sparge misterul, imaginea de acvariu a atmosferei casnice; totul devine proiecţie: „înfăţişarea obiectelor în funcţie de starea mea. Aşa-zisa realitate a căzut în ridicol”. E destul de dificil să combini teama cu simţul ridicolului; poate doar cu ajutorul unei lucidităţi de tip E.A. Poe: „Frica mă face hâtru, m-acreşte”. Hâtroşenia ar ţine de cinism, deci o atitudine diferită de cea a lui Nică a Petrii. Viziunile sunt îngrozitoare: „diavolul însuşi, sau un trimis de-al lui, şi-a vârât coasa prin tavan. A spintecat, pur şi simplu, stratul gros de ciment. Bulgări sârmoşi au acoperit, instantaneu, podeaua. Tăişul mi-a trecut la câţiva centimentri de umăr”.

Fineţea perversiunii

Dar aici se vede cum dostoievskianismul deraiază înspre bulgakovianism, iar viziunile, oricât de scelerate, devin funambuleşti: „Mă transformasem într-o negresă cu batic roşu şi bucile goale”. Ataşate sunt imagini apropiate de scatologic, romanul neavând niciun fel de complexe pudice. Am văzut poze cu Tudor Creţu citindu-le din carte elevilor pe la diverse lansări. Dacă au rezistat, înseamnă că încă nu e totul pierdut: mai sunt posibile generaţii neipocrite şi capabile să facă diferenţa între artă şi vulgaritate. Iată o penetrare pidosnică: „Părinţelul s-a executat cu lacrimi în ochi. Avea o barbă de Ion Creangă. Şi-a dat chiloţeii jos, şi-a ridicat sutana şi s-a întors cu fundul. Răgeam teribil, ca zimbrii halucinanţi de acum câteva zile”.

Pe lângă pasajele hard, există şi altele de ironie fin înscenată, sau formulări ingenioase, în pragul metaforei: „Eu îmbătrânisem niţel, semănam cu-o piatră ponce”. Un alt element fericit este judicioasa întrebuinţare a referinţelor culturale şi subculturale. De exemplu, invocarea smooth-horror-ului ”Blairwitch Project” chiar are legătură cu umilinţele la care este supus protagonistul de către demonii lui interiori.

Şi să încheiem în nota tonică a exorcismului buf. Ucigă-l toaca este dibuit şi afurisit cu metode de periferie: dacă e în maşina de spălat? „Am ridicat capacul şi am scuipat înăuntru.

-Na, futu-ţi creierii mă-tii, ieşi de-acolo, mori acolo! Ca o andrea să-mi intre pula în creierii tăi!”

Un demon când imperios, când sfios: „Demonul poate încăpea oriunde încape (şi) o floare presată”.

Pentru ca totul să fie o psihoză schizofrenică, aproape o dedublare în stil romantic: „Am trecut prin faţa oglinzii pătrate, din sufragerie, şi pe sticla limpede, am zărit o dihanie cu coadă stufoasă, zdrenţuită, şi caftan. Lovea-n aceeaşi tavă, cu acelaşi băţ. Eram eu: diavolul însuşi, satana”.

Bineînţeles, în roman o să mai întâlniţi fantome cu cancer la prostată, pornografie la computer în concubinaj cu ”Aspecte ale mitului”, precum şi alte delicatese care o să vă determine să faceţi o faţă „de zici că-i lapoviţă tot timpu!” Curaj!

Felix NICOLAU

Număr de vizualizări :1462


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro