Pictorul bistrițean Marcel Lupșe este invitat, în aceste zile, cu o expoziție, la Consulatul General al României la München de către Cristina Simion, managerul galeriei de artă Tiny Griffon Gallery, din Nürnberg. În pictură nu este nimic întâmplător. Cel puțin, în cea medievală, afirmă Marcel Lupşe. Întâmplarea, fiica vitregă a Destinului, cum ar fi spus I.L.Caragiale, a făcut să îl întâlnesc, în Pinacoteca Veche din München, pe Georg Lecca, un mare iubitor de artă românească şi un prieten de peste douăzeci de ani al lui Marcel Lupşe. Înainte de a lua acest interviu, Veronica Kirchner a petrecut câteva ore în încăperile Alte Pinakothek , cei doi prieteni fiindu-i dascăli răbdători și generoși în dezvăluirea unor taine ascunse în arta marilor maeștri ai artei medievale și renascentiste. Pentru AgenţiadeCarte.ro, un trialog despre grădina ideală şi despre tămăduirea prin artă purtat de Veronica Kirchner cu Marcel Lupşe şi Georg Lecca.
M. Lupse: Am avut mereu o înclinație pentru gotic, atât de bine reprezentat aici, în Pinacoteca Veche. Am vizitat-o de unsprezece ori, dar mai vin. În lucrarea mea de doctorat, un capitol important este dedicat grădinii, Hortus conclusus, şi Bunei Vestiri. Eşantioane preţioase pe acest subiect, tratat cu predilecţie în Evul Mediu, se găsesc aici, în Pinacoteca Veche.
V. Kirchner: Grădina este un leitmotiv al existenței tale artistice, Marcel.
M. Lupse: Mărturisesc aici, avant la lettre, că încerc acum să dezvolt, într-o lucrare separată, acel capitol dedicat Grădinii. Cred că nu va fi existat ceva care să fi exercitat în viaţa mea o fascinaţie mai mare ca Grădina. Eu am crescut în grădina frumoasă a bunicilor, în grădină am învăţat să merg, bunica momindu-mă cu căpăţâni de varză.
Foarte interesantă mi se pare relaţia dintre grădina ideală, aceea a Raiului, mai târziu cea a desfătărilor din lumea cavalerilor, şi Grădina la care râvnim cu toţii, o reminescenţă a dorinţei de a cunoaşte grădina raiului.
V. Kirchner: Grădinile tale sunt locuri lipsite de prezenţa umană. Omul apare doar în postura contemplativă a privitorului.
M. Lupse: Aşa este. Grădina este încă un topos, un spaţiu, la care, suntem conştienţi, nu avem acces, dar visăm să facem parte din el. Visăm, închipuindu-ne cum arată, că am participa şi noi la una din procesiunile ce se desfăşoară în mijlocul grădinii, că am auzi şi noi susurul acelui izvor care porneşte din mijlocul ei, se împarte mai apoi în patru alei, patru fluvii, făcând aluzie tot la acea grădina a paradisului.
V. Kirchner: În lucrările tale apar cu predilecţie buchete de flori uscate. Pe de-o parte, pe mine mă duce cu gândul la vremelnicia timpului, pe de altă parte, este ca şi cum, astfel, ai opri timpul în loc. Greşesc, cumva?
M. Lupse: Mă bucură constatarea ta. Una dintre revelaţiile mele de artist a fost Paul Sérusier, care spunea “fiecare floare, murind, îşi dă griul ei”. Nu orice floare, ci fiecare floare. Un pictor poate înţelege ce înseamnă acest lucru. El înţelege că diversitatea naturii este infinită. În altă ordine de idei, experiența l-a învățat pe om că florile, plantele, se păstreză mult mai bine, dacă sunt uscate cu capul în jos. În acest fel, principiile active din plante nu se pierd, ci se conservă mult mai bine. Planta uscată, rămânând în acel gri superb, este veşnică. Planta în sine este trecătoare, veşnicia și-o atinge doar în această stare. Atelierul meu, în care-mi păstrez plantele uscate, are şi o mireasmă aparte, nu numai vindecătoare, ci chiar dătătoare de forţă, de energie.
Dacă nu intri în pădure, nu te poţi pierde, dacă nu stai printre plante, nu le poţi cunoaşte, dacă nu îl citeşti pe Sfântul Bernard de Clairvaux, nu ști ce a spus, și anume că “ în pădure vei găsi lucruri mult mai multe decat în cărţi”, referindu-se la exploatarea lumii vegetale, care multă vreme a fost singurul medicament care l-a vindecat pe om şi trupeşte dar şi sufleteşte.
V. Kirchner: În lucrările tale apar, de cele mai multe ori, plantele tămăduitoare, florile de leac. Şi, cum mi-ai demonstrat astăzi în Pinacoteca Veche, în pictura Evului Mediu nimic nu este întâmplător. Florile tale de leac să fie un mesaj, arta este tămăduitoare?
M. Lupse: Arta este tămăduitoare, precis. S-a demonstrat şi ştiinţific. Însă, dincolo de acest mesaj, eu nu cred că există plantă care să nu facă bine, dacă nu-i ştim noi calităţile înseamnă doar că nu am găsit noi organul care ar putea fi vindecat, sau omul căruia să-i facă bine.
V. Kirchner: Marcel, lucrările tale sunt în contrast puternic cu viaţa noastră- agitaţie, maşini, şosele, viteză- ele parcă ar pleda pentru o re-întoarcere la verde, la miresme, la natură.
M. Lupse: Vreau să-ţi povestesc ce mi s-a întâmplat anul trecut, în Danemarca. La intrarea pe autostradă m-a surprins un miros specific de trandafir, era omniprezent. Există acolo o specie de trandafir sălbatic, care este, cred, voit lăsată să crească pe marginea pădurilor, pe lângă şosele, printre case. Şi asta, într-o lume extrem de tehnolocizată. Asta explică şi comportamentul oamenilor de acolo, care m-au uimit cu dragostea lor pentru pământ. Mă necăjeşte faptul că arta mea este mai degrabă în contradicţie cu viaţa noastră, din România…
V. Kirchner: …unde se taie teii lui Eminescu…
M. Lupse: …unde se taie pădurile, unde întâi se taie şi apoi se gândeşte. Pictura mea nu este un semnal de alarmă, este, aş spune eu, o oază de normalitate. Cred că, în curând, vom ajunge şi noi la o revizuire a comportamentului nostru faţă de natură, la o regândire şi o reanalizare a modului în care ne raportăm la ea. Noi trăim între Dumnezeu şi tehnologia modernă şi, cred, că arta este capabilă să echilibreze raportul acesta, să-l facă digerabil. Generaţia tânără are o anumită repulsie faţă de raportarea la sfinţenie, la credinţă…
V. Kirchner: Crezi că este vorba de o aversiune împotriva credinţei- sfinţeniei, cum o numeşti- sau împotriva religiei instituţionalizate, împotriva bisericii?
M. Lupse: Cred că este ultima variantă. Şi mai cred că mulţi tineri gândesc în felul următor, dacă mă doare capul, iau antinevralgic, şi nu un ceai de creţuşcă sau de sunătoare, ce legătură au plantele astea cu viaţa mea? nu am timp să merg să le culeg, nu mă duc să-mi murdăresc eu papucii căutând prin grădini ierburi care să mă vindece.
V. Kirchner: Marcel, pe lângă seria de flori de leac prezinţi în expoziţia de la München şi ciclul de manuscrise, în care plantele pun în valoare caligrafia, scriitura. Cum aţi ajuns la această idee, la seria Herbaryum, tu şi Georg Lecca, cu care ești, trebuie spus aici, prieten de mai bine de douăzeci de ani?
M. Lupse: Am văzut la George aceste manuscrise şi George a văzut la mine preocuparea pentru plante, pentru vegetal, pentru ierbar şi flori uscate. Într-o zi i-am spus că mă încântă acele manuscrise, căci sunt şi grafic foarte frumos compuse. Am ales vreo 20 şi am început să lucrez pe ele, şi a ieşit o expoziţie de lucrări un pic deosebite, dar nu iesite din aria preocupărilor mele, de o disonanţă armonioasă. Seria se numeste Herbaryum şi ne gândim să o continuăm, pentru că George mai are în lada lui fermecată astfel de manuscrise. Vrem să rotunjim numărul lucrărilor în aşa fel încât, să scoatem un album, un catalog al acestei temerare încercări a noastre. Mă simt deja furnicat în buricul degetelor să lucrez mai departe.
[Aici intervine, pentru prima data, și Georg Lecca (pentru prietenii din România, simplu, George), el până acum ascultând cu atenție, și discret, ca mereu în ceea ce face pentru arta româneacă]
G. Lecca: Lucrările din seria Herbaryum au fost expuse la inaugurarea Bibliotecii Naționale, succesul a fost atât de mare încât reprezentanții Bibliotecii şi-au exprimat intenţia de a le achiziţiona. Noi vroiam, însă, să le mai plimbăm prin lume. Există mai departe discuţii mari în acest sens.
V. Kirchner: George, cum au ajuns manuscrisele în lada ta fermecată, pe care o amintea Marcel?
G. Lecca: La începutul anilor ‘90 lucram în Nürnberg, la sfârşit de săptămână nu veneam acasă, în München, ci umblam prin pieţele de vechituri, acolo am descoperit acest convolut, care era mult mai mare. Manuscrisele nu au o valoare istorică, sunt documente juridice, contracte de vânzare-cumpărare…
V. Kirchner: Scuză-mă că te întrerup. O tânără, văzând manuscrisele prelucrate atât de frumos de Marcel Lupșe, la vernisaj, exclama, Doamne, ce frumoase scrisori de dragoste! Ce te-a tentat să le cumperi, dacă spui, nu au o valoare istorică?
G. Lecca: Frumosul lor, scrisul, scriitura lor. Este o temă foarte interesantă. La începutul anilor ‘80 am văzut o expoziţie a Wandei Mihuleac din România, la Institutul de Arhitectură Ion Mincu, din București, expoziţie care nu a avut voie să dureze mai mult de 24 de ore. Autorităţile politice de atunci au interzis-o. De atunci, însă, mă fascinează această temă, a scriiturii. În colecţia mea am mai mulţi artişti care s-au dedicat acestei teme fascinante
V. Kirchner: Apropos de caligrafie. Unele lucrări din Herbaryum mă duc cu gândul la arta asiatică, prin graţia, delicateţea lor.
M. Lupse: Există întradevăr o legătură nedescoperită în totalitate între scrisul asiatic, între această artă a scrierii cu pensula, care este vizual un haiku, şi această grafie a vechilor manuscrise.
G. Lupse: Ce este frumos în Herbaryum este faptul, că Marcel nu a distrus scrisul, ci scrisul trăieşte mai departe.
M. Lupse: De aceea am şi folosit doar zonele libere din manuscrise. Scriitura lor mă ajută, iar eu cu colajele mele de flori, de plante, scot scriitura şi mai mult în evidenţă.
G. Lecca: Albumul în care vom aduna aceste manuscrise nu este primul proiect de carte pe care îl facem împreună. Marcel, abia aștept să-l finalizăm.
V. Kirchner: Marcel, George, ca final al discuției noastre propun o încercare de haiku, împreună:
Manuscris, petală de cireş.
Iarba firelor în cartea mea.
Floarea prieteniei
Voi trece sub tăcere cine ce anume a spus. Unele gânduri au nevoie de misterul gurii ce le-a rostit.
Expoziția lui Marcel Lupșe, „Duftgarten/ Miresmele grădinii” poate fi vizitată la Consulatul general al României la München, până în data de 5 ianuarie 2015. Eu, înainte de a reintra în Grădina lui Marcel Lupșe, mă voi regăsi, în Sărbătoarea Nașterii, în fața uneia dintre lucrările mele dragi din Pinacoteca Veche, Maria și Copilul de Fra Filippo Lippi.
