RITMURI CREPUSCULARE

sept. 14th, 2014 | By | Category: Cronica de cArte

După remarcabilele apariții anterioare, „Zdrențele sfielii” (Societatea Scriitorilor Militari, 2007) și „Poezii arse de vii” (Societatea Scriitorilor Militari, 2009), al treilea volum aparținând poetului  Mircea Brăilița, „Vals în întuneric”, apare  în postumitatea autorului. Se încheie astfel o misterioasă etapă triadică, prilej de noi începuturi întru decriptarea tainelor poeziei. Un dezlănțuit filon iernatic marchează debutul primului ciclu liric al cărții, „Doar întrebări”. „În timp ce crivățul scutura frunză cu frunză/ o mie de păduri „(Ianuarie), e pusă în discuție funcția maieutică a poemului, cu note foarte personale privind sensul curgerii sângelui melancolizat. Inevitabil, ne amintim de Virgil Mazilescu și al său „plâns încâlcind pădurile”, poate și de alt mare poet, prieten  cu Mircea Brăilița, Daniel Turcea.

Demersul poetic al autorului, având certitudinea predestinării, se situează în proximitatea disperărilor paradoxale, condiție ce predispune atât la adânci maculări, cât și la sclipitoare fulgurații ale idealului. Succesiunea anotimpurilor, parcurs aparent obișnuit, evidențiază măcinările unui eu înstrăinat. Amintirile nu aduc decât suplicieri. Conștiința damnării cuprinde și iubirea, acum doar o entitate clar-obscură. Așteptările au fost foarte mari, prezentul reliefând numai conștiința terifiantă a eșecului: „cu vintrele arse/ și limba umflată încet mișcătoare/ nemântuit/ de o singură și ultimă uscată întrebare:/ cum se mai pot topi zăpezile orbitoare/ ale acestei înspăimântătoare iubiri// ca șoaptele sub marele cer/ ca picături din imensul uger/ bun de alăptat alți aștri? (Aprilie). Mircea Brăilița e încadrabil acelui atemporal contingent de poètes maudits, congregație elitară ce amprentează fundamental destinele. Treptat, amalgamările iau proporții incandescente, pași neobișnuiți în căutarea esenței. Podul lui Apolodor din apropierea casei natale a poetului  apare împreună cu împăratul Traian, apoteotică figură. Iată una dintre interogațiile specifice acestei lirici profunde: „vreți întrebarea adevărată? aveți-o:// unde va scânteia ultima fărâmă/ de dragoste a lumii/ în ce inimă de smarald?” (Iulie). Fapt extrem de rar întâlnit, cruntele mesaje poetice vin pe un fond lexical delicat, miniatural, sfielnic, special experiment art nouveau depășind cu mult uzualul accepțiunilor. Loc emblematic pentru acest univers liric al complexității, chilia saturniană ocrotește misterul. De aici, într-un atipic spirit diafan, fluidele sunt aprinse cromatizant: „De ce nu, doar pentru mine/ să nu fi pândit înapoia/ perdelei de catifea vișinii/ sirena eterică, sinucigașă/ care merită puțină lumească iubire/ fiindcă scufundase râzând ascuțit/ corăbiile lungi ale toamnei într-o singură/ prealimpede și verde ca smaraldul lagună” (Septembrie).Persistă ideea îmbietoarei eroziuni. Pentru că „dezbrăcată, metisă, unduitoare/ e pe aproape noaptea tuturor amintirilor” (Octombrie). Extincția va fi reprezentată punctual, cinematografic: „care destin?/ rechinul falnic din ultima clipă feroce/ când cu un simplu suspin/ viața învinge viața? (Octombrie). Nonesențialul terestru este prezentat frust, fără gratuitatea ambițiilor de „bogăție, putere, fericire, noroc.” (Noiembrie). Peristă umbra deșertăciunii, uneori „frumos mirositoare” (Decembrie). Următorul grupaj, „Fostele inimi, fostele ceasuri”, pare adecvat, din multe puncte de vedere, motto-ului alchimic V.I.T.R.I.O.L. (Visita Interiora Terae Rectificando Invenies Occultum Lapidem). Autorul, marcat de asprul lamento al suferinței, abandonează nivelul vieții care se viețuiește: „M-am ascuns/ să scriu altceva decât blesteme/ adânc în minele de aur// unde căluții orbi/ care trag veșnic vagonete/ au sufletul pur// să dea Dumnezeu/ să nu mai pot să ies de-acolo/ în lumea care trăiește/ numai la șes// și n-ar fi doar asta/ fiindcă din plaur/ codul durerii nu s-a mai șters// vai, inima largă!/ vai, creierul sur!” (Inima largă, creierul sur). Estetisme adeseori oraculare însoțesc aventura terminală: „sibilinic printre/ franjuri de hortensii/ și inimi de mierlă” (Har amar). Radicale invocări din zodia nefericirii. Comentăm un volum profund autoscopic, cu nelipsitele tușe ale detașării autoflagelante de lume: „mie acum/ de nimic nu-mi pasă/ decât arhitect/ în mari și triste orașe/ mai bine așa: nisipar (Cântec de nisipar). Iubirea, Umilința și Eternitatea formează triunghiul fundamentelor lui Mircea Brăilița. Temporalitatea este subminată cu metodă, fără a fi uitate, însă, flagrantele momente ale rupturii. Rănile vor persista. Au fost mari idealuri. Acum, condiția deznădăjduitului: „nu mi-a fost scris / să pictez un cotor de papirus/ din cele foarte sfinte// învârtesc chei ruginite/ ruginește și ceasul/din propria-mi minte” (Mecanică fină). Un destin colectiv, al celor săraci, normează „cuvintele muribunde sparte/ și creierul de jalnic ateu”, ce au fost animate odată și de pulsațiile unor „câteva/ secunde fericite” (Săraci). Urmează versurile grupate sub titlul „Altele, înaltele”. Irealitatea imediată produce ipostazieri vecine cu paradoxul, corespondențe de genul subpământ-suprateluric, în vreme ce căi morganatice ghidează mersul timpului, uneori adecvat evaziunilor nimbate mistic. Întoarcerile din vis sunt tot mai dureroase. Realitatea apasă continuu: „pe mari universale grătare/ ne sfârâie creierii/ noaptea se lasă/ voințele se frâng. țârâie greierii” (Credeam). Erosul dezamăgit accentuează angoasa, aproape uitând beatitudinea începutului. „Azi poate fi oricine” (Somnambul uitat) cel osândit abandonului, glisărilor fluide, (cu)tremurătoare. Astfel, avem parte de clamări deznădăjduite: „Cumpărați creier învins/ cumpărați creier învins” (Ofertă). Suntem preveniți asupra unui final nicidecum oniric: „bătea un vânt mai aspru ca sirocco/ ne lua pe sus ne răstignea/ cu praf de amintiri și sânge/ umpleam gâtlejul negru / al unui black-hole indecis// se auzea – fără sfârșit – sirena care ne va plânge/ se auzea preafericirea clipei văduve/ și fabuloasă înghețarea mării// acesta nu e vis (Era). Rar, cu binecunoscuta timiditate, găsim presărate semnele unei potențiale resurecții, rapid dăruită neantului. Viața, colecție de răni și bijuterii, duce (până la final) sufletul poetic pe căi destinate șlefuirii. Silențiozitate printre nestemate lirice, iată coordonatele acestui stadiu problematic: „port negrele brățări de-alean de alior/ triști bijutieri ard cu lupa/ agatele din slaba noastră fire// uitat cândva într-un pomelnic/ printre prieteni care nu mai mor// psalmodii îngânări/ nu mai e nimic de mințit// de argint tăcerile mele/ de argint și botnițele lor” (Botnițe de argint). Mircea Brăilița pictează în versuri pânze inubliabile : „adaugă-i dacă poți puțin/ cu pensula negru de fum și vin/ și în moșia inimii garanță/ în gură duh de violete/ de la o putrezită stanță// tușe întunecate la subțiori alpine. hei!/ și viața sfâșiată: vrei nu vrei” (Sfumato). Certitudinile existențiale (desigur, la un nivel greu accesibil) încă pulsează: „ar trebui să știu și știu ce fierbe acum/ în bucătăriile sorții” (A la cucina). Tot mai clar se impune austeritatea, nefrecventarea tribulației naturale, așteptarea, înconjurat de vise ce pregătesc trecerea. Impresionează delicatețea cu care Mircea Brăilița rostește durerea. Obsesivă evidență: „dar m-am trezit târziu/ mult prea târziu” (Mic dejun). Spiritul rimbaldian din Le Bateau ivre poate fi regăsit și aici: „De când văzură din singurătate/ întreg viitorul cu gheare cu tot/ răcoare de floare în gabii le bate/ de după cârmă matrozii îi scot// pe țărm prin poiene fetele-i plâng/ că vor fi spânzurați în verzi Caraibe/ pirați ai tăcerii cu suflet nătâng/ cârligul puterii mâncat de amibe// ehei! Chihlimbarul din creier și vinul/ festinul pe care era să-l mănânc/ la prova în spumă se sparge destinul/ și steaua se-ntoarce râzând în adânc” (Poem de suprafață). Putem considera că poetul lansează un misterios canon nocturn, fior dantesc ce are la bază apodicticul lasciate ogni speranza…În lume, „nicio avere/ doar puțină onoare/ de mic ametist/ de mic ametist” (Al uitării). Particulara atitudine față de cuvânt e dezvoltată „pe scenă în fața întregii lumi” (Marea frică). Un alter-ego himeric subliniază natura greu (re)cognoscibilă proprie acestei poetici pure: „Îmi spune: nu, nu te speria/ au scăpat din gura ta/ numai cuvintele pure// nu știu ce vrea cine este/ în padoc se învârt iepele sure/ în suflet putrezește orișice veste// și atunci  pe pajiști în preerii/ cine mai sunt și cine am fost/ când va începe marea poveste?// zmeii mei pajii mei prințesele mele/ vindeți voi încremeniți în piețe/ iluzii pădurețe” (Îmi spune). Odată cu ciclul „Vals în întuneric”, dramatismul se muzicalizează, păstrând aceleași accepțiuni thanatice. Partenera de dans e animată de sepulcrale adieri. Încet, încet, alunecările duc afară din viață: „pe un podium de lacrimi/ cu false surâsuri/ până la trei// topească-se-n valsuri/ cea existență/ nimic nu mai vrei// un pas înspre tine/ doi pași nelumești/ împreună cu ea// se stinge lumina/ muzica tace/ ça va! (Vals imperial). Rafinamentul devine tăios. Un fakirism incandescent însoțește aceste inițiatice întrepătrunderi: „iar carnea vremilor amară dulce/ aproape să ne-nghețe-n gură/ în oglinzile minții cu vitezele minții/ să ardă huila timpului nou// triste femei pe jar să se culce// noi cu mâini nestemate/ să tragem din sufletul încă lingou// și noi și cei ce-or baleta de mâine/ pe sub pământ trecuți o clipă/ să stăm la masa prea curată/ cu vinul veșnic în pahare/ și-alături strălucind o pâine” (Pas de deux). Câteodată, ziua și noaptea aparțin ritmului vânării de vânt, vegheat de paradigma tăcerii. Axa liricii lui Mircea Brăilița unește cromatic începutul de final. Energia unui astru întunecat învăluie sufletele: „spuneți-ne nouă lachei ai tăcerii/ uitările scumpe n-au preț nici valsează/ maestru de dans la fantasmele verii/ e soarele aproape mort/ împins de puii luminii pe drum fără rază (Vals în întuneric). Valsurile induc stări dematerializante, atunci când nu transfigurează înspre osândă negativitatea empiriei: „Era atâta sevă pură/ adânc adânc întru tulpina ta/ / te spulberai ca orice păpădie/ în valsul învierii pe ultima podea// și fericirea/ stoarsă din alambic de ură/ umple paharul veșnic/ al tău/ al tău să fie (Pahar). Interioritatea poetică nu mai cadrează cu primăvara lumii, pentru că „s-au dus amiroasele/ busuiocul scorțișoara” (Distihuri). Dansul ne situează în preajma revelării condiției umane. Mereu aproape se află cele ce țin de problematica durerii. Incendiarele respirări ale lui Mircea Brăilița încearcă să depășească marea spaimă, căutând pierdute răspunsuri în inima abisului: „ca un tuareg cu limbă albastră/ denunți secretele deșertului// întoarsa nemurire/ prin acul scorpionului/ înțelepciunea cămilei/ smochinul înflorit/ din sfincterele viului// de pe-un vrăjit covor zburător/ fredonezi cântecul pustiului (Cântecul pustiului). Rănile din prezent invocă absolutul regenerant, tinerețea izbăvitoare, florală și neprihănită. Visul se va spulbera pentru „el: ultima singurătate care crede că iubește/ vai limba înroșită vai ascuțitul clește” (Șoim). Următoarele poezii sunt grupate sub titlul „Nipone și americane”. Unele stau sub o metaforică influență orientală, dublate fiind de versurile scrise de autor pe parcursul călătoriei în S.U.A. Grația poate atinge infinitezimalul. Iată o exemplificare pentru acest atât de prețios esprit de finesse, în obișnuita cheie dramatică: „Proaspătă proaspătă/ gură de orhidee/ din grădina uitată/ de stăpânul ei absolut// care vânezi suflete mici/ și creier dulce de albină/ care muști/ cu mușcături milostive/ și carnea clipelor tale/ miroase delicat a sulfină// adânc adânc/ am fi alunecat pe limba ta/ și când să te-nchizi pe totdeauna/ peste strigările noastre/ pierisem deja la o/ poruncă divină/ ca mici libelule albastre (Cântec de seră). Atât de specialul orologiu poetic a atins vârsta ultimelor pregătiri. Foarte elocventă redarea imaginii tatălui, accepțiune picturală superioară: „Tatăl meu/ a murit împreună cu mine/ dimineața/ înecat în lumină// încă spera// imagini pe care încerc să le scriu/ câteva mâini spărgând temporalul/ verzi ursitoare în noaptea valahă/ și Fuji însângerat/ sunt ale lui sunt ale lui sunt ale lui// i s-au dat treizeci de mii/ de zile nume de arhanghel// nu mai aruncă plase cerești/ grajdul din creier nu/ mi-l mai zugrăvește// păcat că uleiul de in/ acum râncezește// tatăl meu odihnește/ în ultramarin” (Fuji însângerat). Din Nebraska, matinal, poetul continuă suita întrebărilor grave: „hamalii timpului/ se sting și-acum de foame/ închise în valize grele/ se zbat umbrele noastre profane// nu mai sunt gări/ nu sunt peroane// și unde să oprească?/ unde să oprească/ trenurile dimineții?” (Trenurile dimineții). Rămâne notabilă și evocarea figurii fundamental nonconformiste a lui Henry Miller. În acest context, pedalările constante realizate de Mircea Brălița poartă patina sidefului, fiind întrerupte contondent de acuitatea sentimentelor violentate: „și nu mai contează decât despărțirea/ în ziua cireșilor fără sfârșit/ nici vocile ciripitoare ale  gheișelor/ nici răcnetele universului// trebuia cândva/ să spinteci măcar cu un hai-ku/ mațele iubirii” (Niponă). Figurile unor Katsushiko Hokusai, Jukio Mishima sau Yasunari Kawabata populează singurătățile lirice, de sărbători, lângă neschimbătorul „lac de sânge dumnezeiesc” (Elegie americană). Remarcăm un alt foarte sensibil moment, declarația de iubire făcută cu ingenuitate  celor doi nepoți de peste ocean, sub inefabila protecție a prietenului absolut,Virgil Mazilescu: „m-am jucat cu voi/ am gătit clătite chifteluțe/ și v-am iubit în secret/ oh! cât v-am iubit// Diana Maria/ Matei Gabriel// remember me/ și creșteți voi ca mătasea porumbului (Emoție din Nebraska). Secțiunea finală a volumului, „A sosit timpul”, radicalizează fundamental mesajul. Intervin crâncene obiectivări, de data aceasta fiind accentuat și rolul instanței divine. Printre multe situații fortuite, eul poetic detectează o certitudine supramundană: „Doamne Dumnezeule/ sunt lângă marea ta încuietoare/ de maximă siguranță” (Marea încuietoare). Primează ideea unei fatalități cutremurătoare ce a generat acest sacrificiu vital. Acele odată încrezătoare catarge sunt anulate în prezentul robit stelelor moarte. Așa arată prețul plătit: „Mâna mea acum ca o labă de broască/ vrea să-mi arate din cer cum să fur/ stele pe moarte iubite de iască/ dintr-o vecie fără cusur// dar nu știu să urc pe cine să am/ la bordul corabiei puțin înțelese/ matroz fără țintă în porturi visam/ timonerii punți albe bomprese// las Indii de aur las galben șofran/ pentru o zi inventată zi fără ură/ cu ochii pierduți undeva în ocean/ mă întorc înspre mine: rechin fără gură (Rechin fără gură). Prezențele serafice, ivite în poezii pe fondul unui teren existențial compromis, îi pot asigura lui Mircea Brăilița o remarcabilă formă de eternitate, în condițiile peisajului  liric actual supus cu metodă relativizărilor. Versurile spun totul:”în flori de gălbenele în ochi de romaniță/ se ascunde toată viața noastră/ scuipată de privighetori”(Cântec ascuns) . Opțiunea poetului se îndreaptă spre meandricul univers al himerelor, negând visceral autenticitatea celor existente. Visul poate oferi și sclipitoare, totuși traumatizante, asumări: „tu du-te să te scalzi/ într-un hârdău de lumină// nimic nu ai nici n-o să ai/ până și mierla/ are o mai Dumnezeiască vină (Fără har). Ca într-un tablou prerafaelit a lui Gabriel Burne-Jones, claustrarea ia nebănuite valențe: „Singur trăiesc. singur vorbesc./ de pe buzele-mi moarte/ se scutură polen strălucitor// împărați ai clipei prințese/ nemântuite de spaima primăverii/ și sigur ție amabile popor/ vi se va umple casa de miri de mirese// departe/ în noroiul luminii/ cui să-i mai pese?” (Departe). Înaltele valuri ale vieții au compromis multe năzuințe. Rămâne neschimbătoarea umilire. Greu exercițiu ideatic, parafrazându-l pe Albert Camus, să ni-l închipuim pe Mircea Brăilița fericit asemenea lui Sisif. O temă speculativă în cheia existențialismului camusian.  Trăirea poate fi sintetizată și astfel: „în mileniul meu la urechea mea/  au cântat mierle nebune/ s-a încolăcit marea viperă cu corn/ a hăpăit păstruga// iar mie iar mie iar mie/ cândva o femeie fără sfârșit/ mi-a intrat râzând isteric/ în creierul palid./ avatar obosit” (Avatar). Însă, nu putem trece peste cutremurarea ființei: „și uită-mă/ n-am încăput decât în frac de mire// și uite-mă/ lustruitor de ruginite stele” (Doar). Încă din viață, treptat, semnalmentele stingerii devin evidente. Poezia va reprezenta apogeul, dincolo de orice alt fapt. Rimele consonează cu ideatica descinsă din înstrăinare: „Seceram, seceram/ cu tăișul trist/ la marginea cerului/ spicele grâului/ de ametist// departe în holdele/ în veci nimănui/ omul se frânge/ bobul se coace/ mereu amărui// mâna și coasa/ inima creierul/ sub limba ca vina/ ca nefericirea/ ascunde-s-ar greierul” (Seceram). Intervin cu brutalitate rememorările. Acutizarea atinge stări paroxistice: „Pe un tăiș al nimănui/ curge, curge sângele amurgului// n-am vrut cândva/ acum cu disperare/ vreau să mărturisesc// toate firele de iarbă/ de lângă casă pălesc” (Pe tăiș). Astfel e reluat bacovianul gol istoric. Complexitatea otrăvirilor, a lentelor topiri, duce, pas cu pas, la dominația morții. De undeva irizează idealul, poate izbăvitor, al ființării în clipă: „Prea puține grădini de cuvinte/ prea puține semințe/ pentru păsări imperiale// și ochelari aburiți/ peste irisul inexistenței// în pântecele veacului/ știu că se ascunde un făt strălucitor/ cheia eternității// dacă se va naște/ și odată și odată va înflori/ vor dispărea anii/ vor fi numai secunde/ numai secunde!” (Numai secunde). Cartea respectă unele tainice simetrii, după întrebările primei părți intervenind, în ultima, o suită de interogații ce culminează cu dorința ardentă de a găsi „adresa aceea gigantică din univers” (Am întrebat). Opacitatea maximală ține loc de răspuns, subliniere a condiției de exilat fără alte așteptări. Înstrăinarea exacerbează  latura sensibilă și naște stări lirice greu de escamotat. Poemul final numește „șevaletul straniu al lui Alex Ivanov” (Sărutul interzis), între Mircea Brăilița și pictorul Alex Ivanov existând corespondențe iernatice care pot fi încadrate într-o grilă capricorniană a valorilor ce vor rezista. Dealtfel, coperta I a cărții „Vals în întuneric” reproduce o lucrare a lui Alex Ivanov, situată indubitabil în perimetrul marii picturi. Impresionează și naște fiori metafizici acest tors supliciat, cașectic, care, folosind atât de complexele trasee proprii imaginației, ar putea figura, oniric, drept detaliu al Răstignirii, capodopera lui Grünewald, parte a celebrului Retablu din Isenheim (1513-1515). Odată cu pătrunderea în regiunile poetice stăpânite de Mircea Brăilița, avem acces la eclectismul stărilor de conștiință artistică, la metamorfozele eminamente turbionare ce decurg consonant cu realitatea crepusculului. „Vals în întuneric”, iată un volum care  îl individualizează in aeternum pe Mircea Brăilița, prezență elegantă, mult prea discretă în peisajul liric românesc.

OCTAVIAN MIHALCEA

Număr de vizualizări :1395


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro