Reeditarea la eLiteratura în 2014 a hitului “Trecute vieți de fanți și de birlici” i-a adus un val de cumpărători lui Horea Gârbea la lansare. Acest gen de interpretare literară bazată pe șarje ale cavaleriei ușoare, nu pe armuri și care de luptă, este ceea ce Jauss numea “Katharsis” – acea bază a receptării în care se încearcă directa comunicare cu cititorul. Importă mai curând viața personajelor decât calitățile estetice ale operei. Dacă E. Lovinescu și Camil Petrescu susțineau că singurele personaje viabile sunt intelectualii, Horea Gârbea, asemeni lui Francesco de Sanctis, pariază pe defecte, nu pe calități: „personaje excepționale ca eroi, dar inconsistente ca oameni”. Lectura este lejeră, dar finețurile ironice și erudiția minimalistă pot încălzi sufeltul oricărui academician. Acest studiu al mentalităților presupune o reteritorializare a instrumentelor critice. Gilles Deleuze ar fi fost, fără îndoială, încântat. Mai este, apoi, și o abordare de tipul arheologiei literare, în care sunt scoase la iveală preocupările cotidiene mărunte. Toate acestea fac ca eseurile de istorie literară să se citească precum un roman.
Pasiuni semi-periculoase
Suprasaturați de teorii, citim cu aviditate despre maniile, apucăturile și plăcerile personajelor literaturii române. O primă meteahnă este jocul de cărți, care variază în funcție de epocă și stare socială. La Caragiale se joacă stos, în timp ce la Kirițescu este preferat mausul. Wanda, venită de la Paris, e interesată doar de bridge. Concina e jucată de Pampon, poreclit „Concina cu cinci fanți”. La Teodoreanu și Brăescu se joacă écarté și préferance, jocuri de societate, în care punctele se transformă în bani. Baccaraua, la care apropierea de cifra nouă aduce câștig, se încinge la cazino sau la tripou. Un crupier extrăgea cărțile dintr-un sabot, care astăzi se cheamă shoe. Un colonel din Suflete tari zice că dădea o talie cărților, în sensul că tăia pachetul. Pokerul englez, cu 32 de cărți peste 7, se practică în Craii de Curtea Veche. Pasențe fac femeile din Titanic Vals. Mai toată lumea “bate birlicul”, adică toți sunt cartofori, birlicul fiind asul. În Principele lui E. Barbu, se practică pharon-ul, un strămoș al pokerului, în timp ce în Groapa, hoții joacă tabinet pe bani și barbut. Deschizător de drumuri a fost whist-ul ironizat de Grigore Alexandrescu. Bridge se joacă în Kirițescu sub formă de “bridge dansant”, adică jucat prost, însă sub comuniști a fost interzis.
Pe lângă cărți se recurge la biliardul cu trei bile. Însuși regele Carol I este zdrobit la Castelul Peleș de un invitat mitocan care execută 21 carambolaje consecutive. În Cartea Nunții a lui Călinescu, se joacă loton, un fel de „bingo de casă cu jetoane cu numere”(14). Dardărul se practică la Brătescu-Voinești și la Mateiu Caragiale. El este „un titirez cu fundul semisferic și fețe laterale egale, un fel de zar” (15). Regretul lui Horia Gârbea este că jocurile de societate au apus, fiind înlocuite cu jocurile video, izolaționiste și lipsite de subtilitate.
Pasiuni devastatoare
Când vine vorba de pasiune și sex, se remarcă erotica febrilă și delirantă din scrierile lui Rebreanu, în timp ce la Camil Petrescu predomină luciditatea nefirească. La Creangă contează procreația și flirtul, niciodată explicitate sexual. La fel procedează și I. L. Caragiale, din care se și reproduce o zisă a lui Ghiță Pristanda: „nevasta zice, pardon: Dezbracă-te, Ghiță și te culcă”. Tot pudic e și G. Călinescu, deși îl creează pe centaurul în veșnică expediție erotică Ioanide. Senzual e Ionel Teodoreanu, de la care îmi aduc aminte cu frisoane de Crăciunul de Silivestri. Complet dezinhibat este Eugen Barbu, care descrie violuri colective. Ce ar fi fost la gura stiloului său dacă n-ar fi existat cenzura comunistă a limbajului…! Marin Preda și Arghezi se desfată cu descrierile actelor sexuale. Concluzia este îmbărbătătoare: „sexul face parte din viața personajelor mai mult totuși decât din cea a oamenilor reali. De aceea, literatura place!” (21).
Trasul la măsea e sau ieftin ca braga, dar și sofisticat ca salepul obținut „din esență de feculă, din tuberculele unor specii de orhidee, miere, lămâie și apă” (22). Soacra din Titanic Vals bea șampanie doar ca să o simtă udă în gură, în timp ce Gaițele lui Kirițescu îl invită pe soțul văduv și infidel la o tescovină care unge pe beregată. În Groapa băutul e zurliu: Bozoncea, starostele hoților, îi cinstește pe ceferiști turnându-le vin în șapcă întoarsă, iar doi amici în conflict beau cu acompaniament lăutăresc funebru, după care cel trădat îl înjunghie pe trădător. Șprițul, botezat “mişmaș”, are success la Caragiale, în Premiul întâi. Cum bine zice Horia Gârbea, setea e “epocală, insațiabilă” (27).
Cafteala și duelurile sunt firești pentru asemenea personaje tumultuoase. Toate armele prezintă interes, dar campionul este absolventul de Filosofie Petrini, din Cel mai iubit dintre pământeni, care bate, violează și ucide. Ironic se uluiește autorul: „pentru un intelectual, asistent al lui Lucian Blaga, performanțele nu sunt neglijabile” (31). Mai sofisticată este lumea cazonă descrisă de A. Bacalbașa, unde soldații sunt pedepsiți la „patru ceasuri cu cățeaua”, adică alergare cu mitraliera de companie grea de 15 kilograme. „Iată cum arma de foc ajunge armă albă” (32), toarnă gaz peste foc eseistul. Tot arme spectaculoase deține și haiducul Andrii Popa, care trage cu cartușe de tipul „trei la fund”, pe când murgul lui de patru ani mușcă vajnic din dușmani.
Deloc vesela sinucidere ar fi specifică intelectualilor. În perioada comunistă sinuciderea era condamnată „de regim era mai dihai decât o face biserica” (37).
Bestii şi mecanici
Animalele umplu și ele plictisul românilor, de la franțuzitul Bubicó, până la Grivei, derivat din „griv”= pestriț alb-negru. Horia Gârbea nu ratează nicio etimologie dintre cele care nouă ni se par nume proprii fără cheie. Doar la cazonul G. Brăescu câinii au nume fără cifru – Glonț, Cartuș, Foc. Este amintit și strănepotul Struțocămilei, anume pisicâinele lui Mircea Ivănescu. În general, câinii literaturii române n-au maneră, doar Ștolț al lui Ioanide fiind apretat și infatuat, cu pedigree prusac. Animalele mari sunt mai sofisticate, în schimb. Messerul astrolog imaginat de Eugen Barbu se plimbă cu Principele într-o sanie trasă de cerbi cu coarnele garnisite cu nestemate.
Transportul mecanizat e lent, poate nu chiar atât de lent ca în timpul nostru, și favorizează pălăvrăgeala. La Caragiale, Ionel Teodoreanu și Rebreanu se combate intens în trenuri. Blaturile sunt la ordinea zilei, un personaj al lui Kirițescu luând „setebeul cu arendă” (52). La capitolul avioane și „beciucliști”, Topârceanu face parodii și după Minulescu, în care aruncă deja mănușa automobilului „Degeaba, te face marț aeroplanul!”.
Spațiul cronicii nu permite spumarea întregii cărți, dar remarc adăugirile la prima ediție. Este vorba mai ales despre traducerile din Shakespeare ale lui Horia Gârbea. Analiza procesului de traducere este un bun prilej pentru observații de finețe asupra tehnicii dramatice. De exemplu, Shakespeare ar avea darul „de a camufla umorul sub seriozitate, grandilocvență, metafore imperiale” (263). Antoniu, pe patul de moarte, solicită o ultimă sărutare, dar Cleopatra, speculând valențele politice ale clipei, cere ca trupul muribundului să-i fie dus „sus”. Așadar, „dificultatea traducerii nu stă în descifrarea textului, ci în posibilitatea de a reda cât mai fidel, căutând partea nevăzută a replicii, jocul dintre realitate și aparență, între enunțul declarativ și adâncime“ (266). Traducerea ajută decis o mai subtilă înțelegere a textului. Dar traducătorul este și dramaturg, deci se interesează aproape de meștesugul marelui Will. De exemplu, în cazul piesei Richard al III-lea, ni se amintește că inițial piesa nu era împărțită în scene, precum și că evenimentele istorice au fost sincronizate artificial, în scopul sporirii impactului dramatic. Acesta este “de altfel, unul dintre rolurile artei: reinterpretarea unei istorii care, lăsată de capul ei, cade în obscurități”.
Horia Gârbea este de două ori spectaculos în această istorie a mentalităţilor personajelor: odată prin alegerea subiectului şi a doua oară prin tratarea lui isteaţă.
Felix NICOLAU
