Rareori mi-a fost dat să citesc o carte atât de omogenă ca ”un boxer cu pumnii fragili” (Editura Charmides), de Emanuel Guralivu. Titlul, textele, coperta cu mănuşă de box şi hârtia moale, de culoarea untului, toate se îmbină într-un volum perfect planificat. Tonul minimalist al poemelor întotdeauna acoperă realităţi grave, misterioase: „simt că ploaia asta vrea/să-mi spună ceva. dintr-o singură mişcare/a palmei curăţ geamul şi mă prefac că înţeleg/tot ce/mi se/întâmplă” (lucrările). O imagine de forţă acoperă fragilităţi psihanalizabile, ca şi cum ai pune apă de gură sensitive într-o sticlă cu etichetă strong: „ninsoarea prin care mă mişc ca/un boxer cu pumnii fragili e venită din/copilăria mea” (un boxer cu pumnii fragili).
Poemele sunt cântărite la miligram, iar poeticitatea rezultă din aluzie şi sugestie. O poezie de atmosferă ce transmite stări sufleteşti: „plouă de câteva ore şi ploaia ne-a înghesuit pe toţi/în staţii şi apoi în autobuze. Împins în mirosul/hainelor ude mă agăţ de refuzul tău. Trupurile se/izbesc între ele cu sunetul înfundat al cartoanelor./în coşul pieptului se adună genunchii striviţi/încă o repetiţie pentru naştere” (cartoane).
Inadaptabilul romantic ia feţe kafkiene în urbanistica îngrămădită. Marile opţiuni nu pot fi abordate decât la modul derizoriu: „eu nu pot afirma că am inventat ceva. nici măcar/poezia. sunt un păianjen cârpit la repezeală în/pielea tatei. gândurile mele despre poezie mă/ajută să-mi trec viaţa dintr-o mână în alta. De pe/un picior pe altul. ca o minge de fotbal”. Câtă diferenţă aici de birocratismul şi lehamitea „cântate” de Andrei Bodiu, să zicem. Acolo simbolurile culturale nu făceau decât să adâncească depresia citadină. Aici referinţele pendulează între ironie şi neputinţă gracilă: „pentru un vierme moartea nu înseamnă nimic. un măr/sau un trup proaspăt intrat în mormânt e tot aia. dar rătăcit/în părul iubitei el devine un cercel. poezia e de vină”. Fără acest debuşeu romantic creativitatea ar fi o malahie compensatorie: „poezia e de vină. ea mi-a ţinut loc de femeie. de ţigară” (Viermele).
Minimalismul poate fi spectaculos când este montat cu antiteze trandru-ironice. Inteligenţa şi sensibilitatea sunt tranzacţionate pe o piaţă neagră a poemului: ele există peste tot, dar e dificil să le confişti integral: „steaguri strunite de vânt precum soldaţii la paradă/steaguri cu piepturi scoase din cântecele patriotice vechi/sau din filmele cu armata americană//uşor uşor te simţi precum peştele mărunţit din/conserva pe care tocmai ai mâncat-o” (blues liliputan).
Prin tot acest tărâm al pustiirii se iţesc gâlme expresioniste: „noi doi neaşteptat de vii pentru acest/timp al morţii/(aburul ce-mi iese pe gură ca un rest de funie)” (cap sau pajură).
Lipsa de sens este înfruntată cu stoicism existenţialist. Individul se chinuie să fie, să existe frumos într-un context apăsător, dezumanizat: „nimic nu iese din prima/prefă-te că dragostea dă sens/prefă-te că înăuntru e ceva” (un pahar plin cu energizante). De aici şi citatul din Robert Frost: „o rezistenţă, timp de o clipă, în faţa/confuziei din jur”.
La fel de bine am putea vorbi şi despre o poetică a autocontrolului, a măştii. Atitudinea este antiartistică prin definiţie: artistul nu epatează burghezia, nu vrea să pozeze în damnat, nici măcar în copil teribil, în Peter Pan optzecist: „nu să scrii – nu să scrii -/nu asta e ieşirea nu ploaia de afară/e de vină pentru ploaia/dinăuntru” (A4). Propriu-zis, exterioritatea nu prezintă interes, totul se petrece în interior. Neimplicarea socială nu dă naştere unui evazionism verbios, exaltat ori smiorcăit. Poate şi pentru că înăuntru e când bine, când nasol? „nu mai caut nimic//înăuntru/iluminându-mă/timpul ca o piele/caldă/de femeie” (psalm). Contradicţia şi schimbarea dau tonul. Nu este loc pentru monomanii şi fetişuri. Singura certitudine, constant şubrezită, este sentimentul. Dar această detaşare este sursa unor imagini spectaculoase şi actuale: „soarele e pe traseu/ca orice bun taximetrist” (11:15 AM). Ce-i drept, volumul nu mişună de asemenea flash-uri imagistice.
În alt ciclu, (tatăl ascuns), deşi este păstrată concizia, scenariul devine expresionist în mod neaşteptat: „nu-i voi lăsa morţii/nici o definiţie/nici un poem/singur trupul meu vitaminizat/va intra în fabrica de viermi/acum când/absenţa e tot mai/puternică tot mai trupeşă/ca o hoaşcă atinsă de/râia profeţiei” (xxx). Oricât de dolofană ar deveni absenţa, ea rămâne totuşi o lipsă şi este tratată ca atare. Din fericire, poemul nu se îngraşă şi nu ajunge să vorbească fără el. Nici incantaţii, nici deliruri fumegoase. Guralivu nu prea poate fi imaginat ţinându-şi ritmul cu sacadări din palmă sau picior la o lectură publică.
Aproape de decenţa cu surprize a haiku-lui se menţine şi ciclul (ora de iarnă): „ea a adormit/sub noi linia ferată/susură/între sibiu şi/braşov/salcâmul sălbatic din/cârţa îmi/înlocuieşte sângele/soarele/sfârâie sub/pleoape” (personalul sibiu-braşov:).
Există o modă cam americană a momentului: poezia asamblată din notaţii fugare, fără conexiune între ele. La sfârşit, atmosfera se încheagă cumva. Dispare însă tensiunea interioară. Poate că aceia sunt meseriaşii, cei care fără a cădea în greoaia discursivitate nu recug nici la facilitatea colajului. Impresia de happening poetic este, totuşi, inferioară estetic instalaţiei poetice. Esteticul presupune şi emoţie, nu doar tehnică excelentă şi capacitate de selecţie. Modul în care asamblezi şi fluidizezi ceea ce ai selectat produce artă vibratorie.
E. Guralivu scrie, aşa cum mărturiseşte, în timp ce aleargă. Ambiţia lui este să alerge 400 de km/lună, şi încă pe teren denivelat. Atunci se produce ceea ce el numeşte defazare. În plus, poezia lui obţine anduranţă datorită faptului că nu este aşternută pe pagină decât după multe reluări mentale. Propriu-zis, este o strategie jazz a reluărilor şi improvizaţiei continue. De reţinut, apoi, că poetul este extrem de informat în domeniul poeziei şi al muzicii bune. Faptul că se luptă cu sine însuşi şi că a practicat şi boxul, în istoria căruia este un erudit, nu face decât să confere o mare disciplină impulsului creator. La fel ca orice sportiv, el crede în competiţie şi în ierarhie. Postmodern cum mă aflu, eu nu mai cred că timpul va cerne adevăratele valori. Dacă unii poeţi de dinainte de 2000 au fost recuperaţi (Virgil Mazilescu, Ion Monoran), asta s-a întâmplat pentru că încă nu apăruseră motoarele de promovare. În opinia mea, vor rămâne doar cei promovaţi asiduu, dar nici ei foarte mult timp. Posteritatea a murit! Dar ar fi păcat să i se ia poetului speranţa: „mă voi trezi şi eu din patul de moarte/şi vocea mea mânioasă va alunga moartea”.
Felix NICOLAU
