Dacă ar trebui să mă încred în cineva nu aş mai folosi niciodată cuvântul. În literatura română, cuvântul a devenit un manifest egotic al terţilor impecabili. Pentru evitarea minciunii generale prin manipularea cuvintelor, relaţiile existente între lucruri, concepte şi sensuri se degradează. În literatura post-decembristă, dialogul a fost rupt de la rădăcină. Cuvintele dezambiguizate şi desfigurate de diverşi manifestanţi pentru libertate au condus astăzi la inexplicabile rătăciri la marginea înţelesului primordial. În ele s-au construit cele mai abominabile simboluri. Au mai multe învelişuri, deşi tendinţa de a se metamorfoza într-un limbaj de lemn capătă proporţii catastrofale. Literatura nu este ciclică, așa cum este moda. Şi cu cât se reinventează mai mult, cu atât este mai blamată şi mai crucificată. Da, este adevărat că limbajul este un exerciţiu al libertăţii, iar noi, creatorii, avem libertatea absolută de a alege cuvintele-răspuns şi cuvintele-întrebare. Responsabilitatea pentru cuvintele asumate atunci când frica, neştiinţa, ipocrizia sau împrejurările grele slăbesc sau întunecă sensul cuvintelor, se subjugă celui care nu te vede cel mai mult timp. La noi s-a încetăţenit ideea că trebuie să fi mereu în afara cuvântului, deşi realitatea îngrozitoare ne caută înăuntrul său. La noi cuvântul s-a reinventat, dar nimeni nu a încercat să-i dea viaţă. Eu ştiu ce lipseşte României literare de astăzi: Profetul care este oricând gata să moară pentru ideile lui.
Puterea cuvântului este cea mai uluitoare formă de manifestare, de la primele urlete preistorice şi până la actualitatea de astăzi. Jurnaliere întregi se lovesc cu fruntea de pământ şi latră începuturi sau sfârşituri în masă. Aplaudiştii sunt de fiecare dată prompţi. Câteva avansuri tendinţioniste şi întreg restul lumii se transformă în poziţie. Acum vreo câteva săptămâni mi-am amuzat teribil gândurile observând reacţia chimică a unui orator celebru întru domnul. La câteva minute după aterizarea într-un plan drept, lumea direct vizată de aceste cuvinte s-a organizat în masă. Au devenit cea mai uriaşă rugăciune din istorie. Dumnezeu ne iubeşte oricum! De jos în sus. Poate din acest motiv totul se rezumă atunci când este cazul. Pentru că esenţa acestui TOT se poate prescrie numai şi numai între oameni. E foarte greu să întrebi de aproape un urs polar dacă crede sau nu în cel de sus. Nu este foarte complicat să ajungi ,,probabil,, după această întrebare. Pentru că noi nu ne suntem niciodată suficienţi. Este mult prea posibil ca dreptatea să fie situată în vârful degetului, al limbii sau de ce nu al pietrei. Mereu va exista un şarpe la comandă. Un felinoid sau o cerere de abandon din partea posesorilor de cuvinte. Ne cam visăm oul rămas printre cele mai strălucitoare pietre. Daţi-mi un Profet cu care să pot schimba universul literelor!
Daniel DĂIAN
