”Toţi trăim splendoarea, pe toţi ea ne primeşte”

dec. 15th, 2013 | By | Category: Dialogul de carte

La sfârșitul lunii noiembrie, în București a avut loc un interesant dialog despre ,,(R)evoluţia sinelui” şi cartea ,,Iniţierea în splendoare”, de Otilia Sârbu şi Cristian Tiberiu Popescu. Cei doi autori sunt profesori la Universitatea Hyperion. Fiecare dintre ei a publicat mai multe cărţi ca autor unic, iar ”Iniţierea în splendoare” este a treia carte pentru care sunt coautori.
Scriitorul și jurnalistul George Motroc a dialogat cu cei doi autori și a realizat un interviu, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro


Doamnă Otilia Sârbu, Domnule Cristian Tiberiu Popescu, am dorit să realizăm acest interviu, în primul rând pentru a vă putea întreba: cum se poate scrie o carte la… două mâini? Aţi folosit o anume tehnică personală, secretă pentru a vă armoniza sau fiecare a scris un anumit număr de pagini?

 
O.S.: Cartea este scrisă la patru mâini, iertată-mi fie precizarea. Sună mai bine şi mai realist, mai potrivit. Nu a existat o tehnică. Totul a pornit de la sine, am avut o idee, încă una şi mai apoi dorinţa de a da literaturii noastre, sărăcită de ideea armoniei celor patru mâini, ceva ce nu avea. Numărul de pagini sună prea inginerește, iar noi suntem scriitori. Dacă stau să mă gândesc şi să privesc în urmă constat că totul s-a născut dintr-un mister. Un mister devoalat încet-încet cititorului dornic de inedit şi autentic.
C.T.P.: Să spunem şi asta. Când am scris Iniţierea în splendoare, am simţit că parcurgem şi noi un proces de iniţiere. Iniţierea în noi înşine. Eu cred că nu greşim dacă afirmăm că procesul elaborării acestei cărţi ne-a dat prilejul de a descoperi în noi nuanţe ignorate anterior. Inclusiv să dăm o nouă dimensiune entuziasmului, ca în cazurile când căutam o sintagmă, o formulă, un termen, şi tot nu ne plăcea ce găseam. Când însă unul din noi îl desoperea, indirefent care, amândoi aveam bucuria contribuţiei la întregime.

 

Astfel de experimente literare au fost puţine în literatura română, ultimul pariu semnificativ câştigat cred că a fost ,,Femeia în roşu”… Care a fost punctul dvs. de plecare pentru acest proiect literar inedit?

 
O.S.: Mă încântă ideea definirii cărţii noastre ca proiect literar. Sună verosimil pentru cotidianul nostru extrem de grăbit. Pentru celălalt cotidian, cel magic, cel autentic din noi, al regăsirii noastre ca fiinţe unice în acest univers, punctul de plecare a constat în nevoia de noi.
C.T.P.: Într-adevăr, intuiţia v-a slujit foarte bine când aţi ales formula „proiect literar”, pentru că această carte nu e cauză în sine şi nu e un sfârşit de drum, ci avem în plan să scriem împreună mai multe lucrări în domenii diferite. Dar, în ceea ce ne priveşte, când spunem „proiect literar” ne referim la ansambul planurilor noastre şi la un anume tip de idei şi forme literare adecvate lor, care sperăm să ne individualizeze.

Titlul ,,Iniţierea în splendoare” pare unul neobişnuit pentru un roman sau este cazul unuia în care există o valoare ezoterică, iniţiatică?


O.S: Dorința acestui roman născut din nevoia noastră de el este aceea de a iniția. În ce? În splendoare. Nimic nu poate fi comparat cu ea. Este neasemuită. Cum să dai doar valoare ezoterică unicităţii tale? Toţi trăim splendoarea, pe toţi ea ne primeşte. Secretul este să dai adevărata măsură. Ei, ţie.
C.T.P. Cartea noastră nu vrea să ofere reţete cititorului pentru un anume tip de conduită azi, ori pentru reacţia faţă de limitele terne ale cotidianului ars. Vrea doar să-l ajute pe fiecare cititor în parte să descopere el însuşi cea mai adevărată „reţetă” pentru el. Or, în aceste condiţii, evident că n-am plecat de la afişarea unor acumulări culturale şi intelectuale, care pot face deliciul unor exegeţi foarte avizaţi, dar nu apropie pe nimeni de splendoare nici măcar cu o jumătate de pas.

Neobişnuită mi s-a părut şi structura cărţii, un număr de mărturii despre cei doi, un sistem de oglinzi care se completează… Cititorul-leneş n-ar putea fi derutat?


O.S: Nu există cititor-leneş. Nu există. Există doar cititor. El trebuie să existe şi să sfarăme mitul leneşului căutător de facil, de ieftin. Sistemul de oglinzi… Trebuie să-l purtăm cu noi tot timpul. Doar aşa ne vom putea raporta corect la noi, la ceilalţi, la lumina din fiecare, la umbrele ce ne macină neiertător. Cu cât sistemul de oglinzi, de valori, de dragul de ele este mai veridic, cu atât vom anula micimea umbrelor.
C.T.P. Da, e o structură a cărei simetrie ne-a interesat şi pe care am dorit-o a reprezenta anticamera splendorii. A veni astfel către splendoare credem că este o formă de respect faţă de ea şi de anticipare.

Primele mini-capitole oferă nişte chei esenţiale de înţelegere pentru această poveste de dragoste atipică şi de aceea, folosind chiar titlurile capitolelor dvs., v-aş întreba: DE CE avem nevoie, CÂND şi CÂT durează ,,splendoarea”?


O.S.: Splendoarea e infinită ca şi sufletele noastre, ca şi licărul stelelor, ca şi poezia lui Eminescu, ca şi doina acestui tărâm ce ne îngăduie, ca şi cuvintele frumoase ce se doresc rostite, ca şi iubirea care ne salvează ori de câte ori îi îngăduim să credem în ea.
C.T.P. De asta avem nevoie. Otilia tocmai v-a spus-o.

Cu voia dvs. o să comit o indiscreţie şi o să vă întreb cât la sută împrumută personajele Oscar şi Celia de la autorii lor?


O.S: Oscar şi Celia s-au născut din noi dar au şansa să fie chiar mai mult. Le-am dăruit cuvintele noastre, aripile, temelia zborului fără de care s-ar fi pierdut, i-am iniţiat în splendoare după ce noi am descoperit-o, le-am acoperit sufletele cu smaradul luminii în zilelele lor proaste făcăndu-le viaţa aşa cum se cere să fie: neostoită în dărnicia ei.
C.T.P. Celia şi Oscar sunt şansa noastră de a deveni. Şansa noastră de a oferi.

Cartea este plină de simboluri precum cel al zborului, al păsării smarald, al muzicii, al grădinii paradisiace sau al şarpelui, dar şi al unui instrument muzical despre care nu auzisem până acum- fişconiu… Iniţial, am crezut că este o pură invenţie literară, dar apoi am aflat că există cu adevărat! Ce rol joacă acesta în toată această reţea de simboluri?


O.S.: Toate aceste simboluri sunt urmele paşilor noştri spre splendoare. Urmaţi-ne!
C.T.P. „Urmaţi-ne!”, desigur, cu desluşirea că ne-am dorit ca simbolurile să nu închidă lumea în înţelesuri, ci s-o deschidă.

Nu voi divulga sfârşitul cărţii, v-aş întreba doar ce le lipseşte sau ce au în exces cei doi încât nu pot fi fericiţi în sensul banal al cuvântului, al ,,cotidianului ars”?


O.S.: Cei doi sunt fericiţi în cotianul magic acolo unde există ei cu adevărat. Cotidianul ars rămâne în urma lor, în drumul spre veşnicia sufletelor lor.
C.T.P. Celor două personaje le lipseşte îndestul Dumnezeu, pe care vor să-l întregească în ei, şi au în exces cotidian ars, pe care se străduiesc să-l domine. Între aceste două repere este întreaga lor poveste.

Cartea dvs. este parte a unui proiect spiritual complex intitulat (R)evoluţia sinelui. Credeţi că această lume post-postmodernă mai poate fi salvată sau măcar schimbată prin literatură?

O.S.: Lumea aceasta e una. Nu contează cum o definim. Nu poate fi schimbată decât prin dărnicie, prin iubire, prin uitare de sine, prin anularea meschinului, a mediocrităţii, a răului mic, a răului mare. Poate fi salvată doar prin splendoare.
C.T.P. Mişcarea sau curentul pe care l-am numit (R)evoluţia sinelui este un strigăt de disperare, dar în niciun caz un act de inutilitate. Noi chiar credem că „minunea” se poate produce. Până la urmă, noi nu cerem decât exprimarea unei opţiuni asupra statutului uman. Ce suntem şi ce vrem să fim.

În loc de final, aş dori să faceţi o invitaţie la lectură cititorilor Agenţiei de Carte şi să citaţi o idee sau un fragment din romanul dvs…
„I-am spus aşa:
– Fă-ţi timpul aliat! Nu te duşmăni cu el, nu lua în răspăr ce îţi dă el. Dacă îl primeşti la tine, el îţi va dărui înmiit. Mii de secunde, mii de minute, mii de ore şi de zile. Doar pentru tine, fiindcă, de dragul tău, ţi-ar aparţine numai ţie. Refuzându-l, el se va poticni, dându-ţi neşansa de a-l anula. Atunci şi tu şi el veţi fi absorbiţi de nimic. El, timpul tău, orele tale – ia-le cu tine, oriunde ai fi, oriunde te-ai găsi. El te va vorbi de bine vieţii. Iar viaţa, ştii ce va face? Se va îndrăgosti de tine, definitiv. Zi de zi va fi a ta. Viaţa şi timpul din ea – ia-le, căci sunt ale tale, ţie dăruite pentru totdeauna. După ele, uşor, învăluitor te va cuprinde pofta de viaţă şi de timp.
Atunci, ca o dovadă de încredere, voi veni eu în faţa ta şi te voi invita să călcăm cu tălpile noastre, uşor dar convingător, neantul. Noi doi împotriva lui. Poate va îndrăzni la un moment dat să ne cuprindă, sperând că ne va nimici… dar nu va fi aşa. Căci noi suntem doi, iar alăturaţi nouă sunt timpul şi viaţa, şi împlinirea din noi nu va cunoaşte decât nemărginirea.
Oscar ştia ca şi mine că şi acolo unde nu se vede e ceva de văzut, totuşi. Dacă treci peste autosuficienţa acceptelor tale! Şamanul pe lângă care ucenicea Carlos Castaneda i-a atras atenţia asupra unui tufiş ce se mişca.
– E vântul! – a răspuns prompt Castaneda.
– Tu spui că e vântul, pentru că asta ţi-e cunoscut. Dar poate e un spirit.
Atât i-a spus şamanul, socotind că i-a spus deja prea mult ca să mai creadă ceva. Ce ar fi fost dacă ar fi adăugat:
– …sau poate e mintea ta acolo, cercetând rămurerele?…
Oscar a înţeles calea din nimic… Nimicul din Dumnezeu, dinainte de Creaţie! Nimicul, de care El nu Se putea elibera decât creând… Creând… Creând, Dumnezeu însuşi s-a iniţiat în splendoare. Nu prin Creaţia ca atare, ci prin Actul creaţiei.
Oscar îşi închipuia starea mea, când mă eliberam de nimicul din mine. Atunci în jurul meu fuseseră chemaţi doctorii vieţii şi preoţii lumii, să vadă ce-i de văzut… Au ridicat din umeri şi au spus: Ceea ce se vede nu există!”
……………………………………….

„În noaptea aceea dinainte de accidentul aviatic, stăteam întinsă pe pat şi parcă nu mă puteam recunoaşte.
„Cine sunt eu, Doamne?” El a tăcut. „Cu cine semăn eu?” – am mai întrebat, tocmai pentru că acum ştiam răspunsul. „Semeni cu o gazelă obosită”. Mă simţeam obosită, într-adevăr. Şi-mi dădeam seama că sunt, de multă-multă vreme, tare-tare obosită…
Deodată, din senin, am simţit o durere cumplită în tălpi. Nu mă dureau nici călcâiele, nici gleznele, nici degetele, ci numai fâşia ondulată a tălpilor. Mi le vedeam, în bezna nopţii, strălucind de-un licăr verzui. Mă minunam de câtă durere erau ele în stare. Le ştiam supuse mie, pasive totdeauna, invitându-mă pe mine să hotărăsc în locul lor, pe când ele rămâneau parcă anonime pe urma fiecărui pas făcut. Prezenţe tăcute! Iar acum, dintr-o dată, ele strigau de durere şi ieşeau violent din anonimatul lor. Arătau că există! „Revolta tălpilor!” – mi-am spus. Parcă luându-le seama atunci prima dată, le-am întrebat: „V-a fost greu cu mine, că nu v-am dat socoteală niciodată?”
Am adus picioarele aproape şi mi-am atins tălpile, ce parcă s-au crispat. Ce simţeau ele la atingerea mea? Temere, emoţie, senzualitate? Le-am luat pe rând în căuşurile palmelor mele. Durerea din ele pulsa ca o chemare. Spre ce? Simţeam că am primit îngăduinţa de a pătrunde adânc acolo unde niciodată nu mă gândisem că s-ar putea pătrunde şi că s-ar afla ceva anume: înăuntrul tălpilor mele. Am văzut înăuntrul lor sufletele neîncarnate. Pluteau în propria puritate, iar Dumnezeu se manifesta ca un continuu foc de artificii. Scânteile lui Dumnezeu pătrundeau în sufletele neîncarnate şi ajungeau în străfundurile cele mai adânci. Acolo rămâneau şi se prindeau, precum oul însămânţat al femeii de peretele uterului. Acela era Sinele superior, din afundul sufletului.
Spre dimineaţă, durerea tălpilor a încetat brusc, la fel cum venise. Era un semn, şi astfel mă anunţau despre paşii pe care aveau să-i facă în drumul către destinul meu.
Nici vestitoare nu-mi ştiusem tălpile până atunci. Le luasem totdeauna la un loc cu atâtea alte părţi ale corpului meu şi n-am întârziat niciodată special asupra lor. Le tratam… minor, aş spune. Ştiam că-şi doresc îngrijire fizică, igienă; asta le dădeam! Şi astfel raporturile noastre se încheiau. Nu ştiam ca ele să fie simboluri. Nu ştiam, înainte, nimic despre mistica lor. De la Oscar am căpătat înţelesurile astea, mai târziu.
Oscar a ales să iubească cel mai mult tălpile mele, pentru că a ştiut să vadă îngerii din ele! Tălpile sunt îngeri travestiţi în pământ. El a învăţat de la tălpile mele – despre care nu ştiam că ar şti asta – că, mai presus de imaginaţie, instrumentul de zbor al omului sunt tălpile!
Oscar şi-a lipit mâinile de tălpile mele, privindu-le înfiorat fragilitatea catifelată. Era un gest unic prin care atingeam desăvârşit emoţia irepetabilului. Totul era un ritual atunci făurit şi pe totdeauna. Tălpile mele deveneau una cu el, iar noi doi ne lăsam cufundați în roua smaraldului deplin şi înfrigurat de emoţia din el. Atunci şi pe totdeauna!”

Număr de vizualizări :2196


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro