Povestea de prietenie şi de luptă frumoasă pe care o veţi afla citind „Gambit” de Dimitrie Lupu are toate şansele să devină istorie. Sau legendă…
O prietenie extraordinară, aproape fantastică, ţinând cont de finalul quasi-misterios, mai degrabă apropiat de o anume spiritualitate extrem orientală sau sud-americană.
Don sau, dacă doriţi, gaspadin Marat Ţvetenco şi Don Alejandro Almiente Saavedra, personajele care intră în scenă, merită un grup statuar precum Don Quijote şi Sancho Panza.
Deocamdată au o carte bijuterie! O carte care inaugurează o nouă colecţie a Editurii Centrului Cultural Dunărea de Jos, „CartEsenţe – proză”. Este o carte a „unui cavaler subţire”, vorba unui personaj, un scriitor care parcă într-adevăr vine dintr-o lume a turnirurilor…literare. O meditaţie asupra Frumuseţii şi, dacă sunteţi atenţi, asupra Fiinţei!
Este vorba de prozatorul Dimitrie Lupu, revenit în lumea… cărţilor, după ce câtva timp, din raţiuni de familie, s-a retras într-un fel oarecare (dar un elegant oarecare), continuând însă să scrie şi să gândească cumsecade:
„Dar orice ţi-ar fi dat să faci, să gândeşti întotdeauna planuri şi răspunsuri frumoase în ceea ce te priveşte, fiindcă numai frumuseţea câştigă, deşi necunoscătorilor li se arată ca şi cum ar pierde mereu.”!
Este o frază din proza scurtă la care ne referim.
Ca să parafrazez o frază publicitară a unei edituri bucureştene, avem de-a face cu o proză delicată ca o petală de… zarzăr, dacă este să batem apropo şi la un alt fel de personaj, din lumea celor care nu cuvântă, care apare în carte şi are importanţa sa: zarzărul (lui) Ţipor, descris în aşa fel încât mai că îţi vine să crezi că te poţi reîncarna (vorba vine!) tu, ca om, şi într-un arbore: „crescuse înalt, avea crăci puţine şi lungi de nici nu le puteai numi coroană, răsfirate nici în sus, nici în părţi de parcă încă nu se dumirise dacă de cer sau de pământ aparţine şi încă şovăia de partea cui să se dea. Ori, poate, credea că el nu ţine de nici o parte, ci-i liber şi de sine stătător; poate chiar l-ai fi auzit spunând ceva de felul ăsta, dacă i-ai fi fost pe plac şi ai fi ştiut să-l asculţi.”
Delicateţea la care mă refer mai sus, implicând meşteşug de bijutier, nu presupune însă o fugă de realitate.
Dar realitatea poate fi un joc. În speţă, un joc de şah.
Cele două personaje „omeneşti”, dintr-o altă mahală a lui Dimitrie Lupu (una dintre cele mai bune cărţi ale sale – dacă n-or fi chiar toate la fel de bune! – se numeşte „Vremea Mahalalelor”), se refugiază într-un astfel de joc: într-o serie de partide ridicate, înţelegem, la nivel de artă şi visare, deoarece, practic de o viaţă, cei doi trăiesc Frumuseţea (şi) prin jocul propriu-zis.
Ei sunt, în felul lor, ca pomul „lăudat” aici: „unde s-a nimerit să-i fie datul, apoi acolo îi este şi traiul şi netraiul şi rodul; în nafura lui de ţărână; şi cât poate trage de-acolo atâta-i a lui.”
Când începe jocul „lor”, din unele după-amieze, începe, se pogoară… raiul. Plenitudinea. Accidentele – veţi afla că va fi unul, dar nu vom mărturisi decât faptul că se leagă de cel de-al treilea „personaj” – nu vor putea niciodată întrerupe trăirea visului, a adevăratei vieţi frumoase care este în inimile noastre: „Inima e la datorie, una cu mintea şi fiecare mutare, oricât ar părea de neînsemnată, e hotărâtă numai împreună. Că inima-i atoateştiutoare, e locul unde iscoadele întregii fiinţe, ştiute ori neştiute de tine, trimit continuu semne despre amănuntele bătăliei, iar ea le înfăţişează minţii spre a le cântări laolaltă.”
Textul lui D.Lupu, veţi vedea, are „gustul bucuriei calme”. Al datoriei împlinite.
Gustul scrierii literaturii precum o deschidere bună către eternitate.
Şi nu uita, drag cititor, „Uită-te la tine câţi supuşi dirijezi în fiecare clipită, chiar dacă ţi se pare că nimeni şi nimic nu ţi-e supus; priveşte în jur şi ia aminte la tot ce te-nconjoară şi vei afla.”!
Inutil să mai spun că toate citatele din articol sunt din „Gambit”, o carte pe care o puteţi procura momentan de la Editura Centrului Cultural Dunărea de Jos Galaţi.
a.g.secară
