Cronica mea la precedenta carte a Dianei Corcan, „Tubaj cu şarpe”, se intitula „Cum învinge Diana Frumuseţea cu Adevărul”. În „poemul singur” (de Diana Corcan, Editura Brumar, 2011) are loc o oarecare schimbare a registrului: tensiunea relaţiilor dintre Frumuseţe şi Adevăr rămâne printre rânduri, printre „cuvinte” (înfometate sau nu) şi „nume”, dar acestei tensiuni i s-au luat, ca să spunem aşa, hăinuţe noi, de iarnă, de ploaie (sunt mulţi peşti, şi à la Emir Kusturica, cel din „Arizona Dream”, multe ape, şi ape întoarse invers, ploi, dragoste de ploi, acvarii, oameni cu cap de peşte, fiinţe ca nişte spiriduşi, dar nu neapărat spiriduşi, fiinţe de hârtie, spirit şi tuş, printre altele, în acest volum)…
Este, parcă, mai multă căldură… metaforică în lumea acestei cărţi (lume ca un teatru, ca un circ, ca un show, vernisaj de arte vizuale), este ceva duioşie şi normalitate, precum în acel personaj feminin din „Eseu despre orbire” al lui Saramago, personaj neatins de cecitatea fantastică (echivalentă sau transformată treptat în nebunie), personaj care trece şi conduce un grup de oameni prin infernul coborât brusc printre oameni…
În „poemul singur” Frumuseţea nu se mai cere apărată de vreun „cavaler cronicar, cititor băgăreţ, rătăcitor” printre cuvinte, pierdut în hermeneutică…
Aici Poezia coboară printre oameni, cât de firesc poate ea, transfigurând… Coboară printre „străzile” care au importanţa lor în economia cărţii, textură întru care întrezărim onirism, suprarealism, un aparent fantastic, ca în multe dintre textele cunoscute ale Dianei Corcan…
Poezia coboară, Poezia care scrie poezia, care dictează scrierea poetului… Câteodată, gorgonă, orbeşte, muţeşte pe cei din preajmă… Ea simte cu ochii poetei, aude, ascultă cu ale ei urechi, pipăie şi, repet, transfigurează: „ când privesc în jur/ sunt convinsă văd blocuri văd clădiri văd maşini văd copaci sau văd flori/ nu-s decât hologramele lor ameţind şi fiinţe şi obiecte suspecte/ care-şi cer proprietarii şi îi leagă între ei cu un nod/ sunt proiecţii ce ţipă”…
Aşadar, cealaltă lume, a imaginarului, este cea reală în carte. Un soi de solipsism flexibil, neautoritar păstoreşte în culori când calde, când de ploaie, această coborâre ca un capriciu mai mult decât necesar al destinului care constată: „liniştea aproape murise din natură din stare rămăsese/ tăcerea să amintească de ea ca un schelet de-un animal dispărut”…
„Tradus” imaginar: pentru poet din realitate nu mai rămâne câteodată decât poezia, în care frumuseţea poate fi un şarpe uriaş de smarald digerând liniştit adevărul. Adevărul ca o pălărie melon…
Adevărul, care poate fi şi subiectiv, dar şi al singurătăţii la care se raportează atât titlul cât şi moto-ul din Pessoa: „N-am ambiţii şi nici dorinţe./ A fi poet nu e pentru mine o ambiţie./ E doar felul meu de a fi singur”…
Probabil, când singurătăţii adevărului i se face dor sau foame de singurătatea frumuseţii (şi viceversa), se nasc poeme memorabile, precum acesta, cartea fiind parctic, într-adevăr, un singur poem cu 27 de părţi…
Înţelepciunea are mai mereu totul. Scrie poeta (sau Poezie/poemul): „întotdeauna am avut totul” (p.21). Totul este un adevăr care, pentru a nu deveni searbăd, steril, mai are nevoie şi de ceva puţin, foarte puţin mai mult: Diferenţa este frumuseţea.
În acest caz, frumuseţea din totdeauna a Poeziei…
Care nici nu bănuiţi cât de aproape este de noi:
„Am trăit lipiţi atâta timp/ şi/ nu ştim nici măcar cum arătăm”…
Astfel începe cartea care, ca şi cealaltă carte a Dianei Corcan pe care am citit-o, te convinge că lumea nu este aşa cum credeai tu că este…
Este, simplu, mereu „altfel”…
a.g.secară
Cum era de aşteptat,totul se mişcă.