„69 de poeme de dragoste (extrase din atlasul unei lumi dificile)”, de Leonard Ancuța

În curând, la editura Herg Benet Publishers va apărea volumul „69 de poeme de dragoste (extrase din atlasul unei lumi dificile)”, de Leonard Ancuța. Coperta e semnată de Mara Graur. Despre carte au scris în prefața volumului Radu Vancu, Ioan Es Pop, Moni Stănilă, Emilian Galaicu-Păun și Ștefania Coșovei.

Cu 69 de poeme de dragoste, Leonard Ancuţa pune în criză noţiunea însăşi de criză. Hugo Friedrich şi Ihab Hassan s-ar simţi profund vexaţi să vadă că toate „categoriile negative” şi „simptomele” care, după ei, sunt ADN-ul însuşi al poeziei par pur şi simplu inexistente pentru un poet român din anul 2013. Pentru Leonard Ancuţa, poezia nu traversează nici o criză – fie ea de limbaj, de statut ori de-a dreptul de ontologie. Cu totul dimpotrivă – poezia e jubilatorie & efervescentă, ba chiar într-atât încât are tupeul să edifice noi „mituri ale dragostei noastre”, să propună poeme de dragoste care să devină definiţiile din Wikipedia ale intrării „iubire”, să concocteze noi „rugăciuni şi blesteme pentru îndrăgostiţi”. Cu alte cuvinte, poetul are tupeul nemărginit să aibă încredere în poezie. Ba nu, greşit spun „încredere”, când aici e vorba de credinţă de-a dreptul. Leonard Ancuţa crede în poezie cu aceeaşi credinţă (postromantică, în fond) cu care au crezut suprarealiştii francezi, beatnicii americani, „noii sentimentalişti” ruşi şi, la urma urmei, toţi cei pentru care poezia se scrie mereu cu majusculă. Ferice de el, îmi spun în barbă, privindu-l cu galben-purulentă invidie. (Radu Vancu)

Leonard Ancuţa şi-a disciplinat discursul literar şi l-a distilat, aşa că în poemele din această carte fiecare enunţ se vădeşte semnificativ şi fiecare emoţie, autentică. Înainte de a începe să citesc, titlul m-a dus cu gândul la diverse scenarii erotice, dar conţinutul m-a contrazis într-un mod cât se poate de plăcut: sunt veritabile poezii de dragoste şi de moarte, scrise de un autor în continuă aprofundare de sine. Asperităţile şi convulsiile din volumele anterioare (Iubirea e amintirea unui viol și cîntece pentru Jusa – n.red.) se topesc aici ca sarea într-un lac liniştit de munte, iar mişcările de suprafaţă s-au mutat în adânc. Iată un acord dintr-un poem remarcabil: „așa a fost dragostea noastră timp de o sută de ani/care-au trecut ca o vară./doi sori la răsărit, doi la asfințit/și două luni în fiecare noapte deasupra trupurilor noastre./trebuie doar să ne iubim/ca să rămînem în viață.” (Ioan Es. Pop)

Titlul acestui volum de poezie reprezintă exact ceea ce spune: 69 de poeme de dragoste. Cred că puteau fi și 59, și 79. Și când Leonard Ancuța spune de dragoste, sunt exact de dragoste. Acel Eu și acel Tu pe care îi știm prezenți de mici în orice poveste. Dragostea este invocată și evocată de la un poem la altul. E luminoasă, umple Universul, aleargă între cer și pământ cu „gurile pline de lumină”. Dragostea e moarte, e viaţă. E la mare, e în munte. Cam altceva decât ne-au învăţat congenerii. Aici dragostea e la superlativ şi peste orice suferinţă (întuneric), peste orice trimitere cât de mică spre cotidian, dragostea se întoarce ca un meteorit, devine cosmică, spulberă logica, iar iubita e aceeaşi femeie generică de care se îndrăgostise Alexis Zorba, doar că iubita din poemele lui Leonard Ancuţa păşeşte pe cer, în timp ce a lui Zorba minţea, cădea şi revenea la inocenţă după fiecare iubire. (Moni Stănilă)

Purtând un titlu à la Serge Gainsbourg – vă mai aduceţi aminte de nostalgicul „69, année értotique” – şi întâmpinându-te încă din prag cu bonjour tristesse, şi el „de epocă”, volumul lui Leonard Ancuţa 69 poeme de dragoste stă sub semnul „magnetismului” (trupesc & sufletesc, până fac una!) al lui José Saramago, din romanul Memorialul mânăstirii, de-ar fi doar să ciocnesc versurile: „oo, şi după ce am făcut dragoste/trupurile noastre au devenit magnetice” cu scena „de pe rogojină” a marelui portughez („Doarme Baltasar în partea dreaptă a rogojinei (…) şi, răsucindu-se către Blimunda, poate s-o tragă spre sine, să-şi treacă degetele peste trupul ei, de la ceafă până la mijloc, şi chiar mai jos, dacă simţurile unuia şi ale celuilalt au fost deşteptate (…), căci această pereche (…) se preocupă prea puţin de reguli şi respect, şi, dacă el a poftit, va pofti şi ea, iar dacă ea a vrut, şi el o să vrea”). Cât de greu se obţine această „atracţie”, nu atât dintre corpuri, cât dintre cuvinte (de putere!), ca să nu zic fuziune, unul autorul o ştie – dar tot el cunoaşte că nu se cuvine să transpară cazna, aşa că sudoarea efortului lasă loc rourării inspiraţiei: „ea vorbea de parcă ademenea aerul/să-i intre în gură distrat/şi îndrăgostit”. Senzaţia că poemul se naşte odată cu rostirea, în chipul cel mai firesc cu putinţă, este una copleşitoare; pe de altă parte, avem de-a face cu o lirică foarte elevată („de şapte ori vorbitoare a limbii române”, ca să-l parafrazez pe N. Stănescu), fără să fie însă o poezie de limbaj. Şi dacă, totuşi, se cuvine să-i caut o lipsă, ceva, măcar una, facă-se voia autorului: „trebuie să ai şi tu măcar una. o/fisură. o singură fisură. o fractură/prin care tremurul meu imperceptibil/să pătrundă în tine şi să ne temem./să ne temem amândoi că a mai rămas doar/foarte puţină dragoste înainte de iarnă./poate nici măcar pentru o cană de ceai” (un poem bine „infuzat”, în care puţinele cuvinte se desfac ca nişte mici frunzuliţe în aburii de sub capac, pardon, baldachin).
În rest, vreme vine, vreme trece, sau – de la Leonard Ancuţa cetire – „ne repetăm ca rîndunelele primăvara./ne repetăm ca limbile unui ceas”. Altfel spus, în poezia română de ultimă oră, îmi reglez ceasul (şi) după minutarul lui L.A., care nu vine neapărat de la Los Angeles, ci de la Leonard Ancuţa. (Emilian Galaicu-Păun)

Printre toate maladiile acestei epoci bântuite de mărunte disperări ori false idealuri şi plină „de străzi care duc în singurătăţi diferite de a ta, poate mai blânde poate mai rapace”, poetul Leonard Ancuţa şi-a ales să scrie – nu oricum şi oricât, ci tocmai în 69 de feluri – despre spaima de a iubi.
Într-o lume „dificilă”, în care singurătatea „se pansează cu trei pisici, un pet de bere şi un laptop cu internet în care oamenii mă caută din când în când”, femeile lui Leonard Ancuţa sunt fie cuminţi şi mute lăsându-se adorate, devorate, aşteptate, gonite, chemate, compuse şi recompuse în fumul ţigării de după, fie Lolite obraznic de frumoase, de viu colorate, dar nepăsătoare la zbor, fie „puternice, tenace şi purtând rochii din pielea bărbatului”.
Între rugăciune şi blestem, milă şi ură, „pistol şi seringă”, baruri de noapte şi liturghii, cuvinte şi trupuri descărnate de cuvinte, „câteodată prea mult, câteodată prea puţin”, poezia lui Leonard Ancuţa are forţa autenticităţii.
Discursul său poetic e un aliaj dur, alcătuit din armonii virile, tristeţi rostite şoptit, aproape senzual şi un… armonios sentiment al uitării de sine: uneori, în braţele unei iluzorii iubite, alteori, între coapsele ademenitoare ale morţii. (Ştefania Coşovei)