Una dintre noile voci ale criticii literare din Basarabia îi aparţine Ninei Corcinschi. Despre ea sunt sigur că vom mai auzi multe. Recentul ei volum, Arcul voltaic. Textul ca lume (i)mediată, Editura Notograf Prim, a făcut ceva valuri dincolo de Prut, fiind şi premiat în consecinţă. În prefaţă, Andrei Ţurcanu evidenţiază „învingerea” criticilor locali, precum personajele din proza basarabeană. Acelaşi critic-poet observă acuitatea noii critici feminine, alături de invazia de concepte şi teorii folosite în cartea de faţă. Într-adevăr, Nina Corcinschi posedă şi este posedată de teoria literară. Acest aspect vădeşte seriozitatea educaţiei academice, ea fiind şi un universitar foarte activ, însă calitatea respectivă ar apăsa neprietenos asupra scrisului ei, dacă nu ar interveni temperamentul aproape brazilian…
Demersul critic al profesoarei este curajos şi combativ. Chiar prima mişcare probează aserţiunea mea: discutarea „poeticii autenticităţii” la Paul Goma. Autentică pentru că Goma reformează limba, respinge calofilia şi se centrează pe „planul semnificatului”. Reiese, aşadar, că este aberantă acuza conform căreia marele dizident nu ar avea talent literar. Iar cercetătoarea desfăşoară urgent artileria grea evidenţiind metalogismele, antifrazele şi tactica de simulare contrarium. Se poate, aşadar, identifica, un stil Goma, convulsiv, dinamic, hibrid, de sorginte folclorică. Toate aceste calităţi alcătuiesc un „dans al limbajului” reflectat în mai multe „scrisuri” care îi stau la îndemână marelui şi incomodului exilat.
Trecând prin filtru critic proza basarabeană de după ’90, autoarea constată o textualizare a realităţii şi o eliminare a omului. Cum vine asta? Suntem lămuriţi prin exemple: proza lui Anatol Moraru ar avea un caracter artificial, fiind „o machetă modernă a unui subiect tradiţional”. Fabula şi la grande narration dispar şi la Grigore Chiper. Adâncirea prozei lui aduce în prim plan asemănări cu arta lui Daniel Vighi: apetenţa pentru detaliu, pentru banalul cotidian, realitatea fiind „focalizată în aspectele ei marginale”. La fel şi în cazul lui Constantin Cheianu, „naraţiunile, cu ingineria lor textuală” nu mai permit o lectură de plăcere. Totul este tehnicizat şi destinat spre decodare unor cititori superspecializaţi, adică scriitori ei înşişi.
Agasată de supralicitarea naraţiunii tehnicizate, Nina Corcinschi nu este entuziasmată nici de romanul din 2008 al lui Anatol Moraru, Turnătorul de medalii. În acest roman de campus inspirat de universitatea din Bălţi ar predomina fineţurile livreşti şi „lipsa individualizării stilistice”. Mai suportabil îi pare Oameni din Chişinău (2011) al lui Dumitru Crudu, unde, faţă de anteriorul Măcel în Georgia, „păruiala e mai subtilă şi se dă mai mult prin gesturi şi priviri decât prin pumni”. Şi aici predomină „minimalismul de program”, însă „viziunea multiperspectivistă” şi „tehnica cinematografică a replaay-ului”, plus umorul complex salvează suspansul povestirilor. Bine observă criticul că pe lângă umor mai apare şi comicul burlesc, pudrat cu accente livreşti. Până la urmă, e foarte greu să scrii atât de fluent şi natural precum joacă tenis Federer…
Nu prea îngăduitoare se arată autoarea cu proza lui Iulian Ciocan din Tărâmul lui Saşa Kozac. Acuzele ei se centrează pe tirania semnificaţiei, pe furia şi dezgustul prea evidente, precum şi pe invazia de explicaţii, care ucid „plăcerea imprevizibilităţii”. Cu ocazia de faţă îmi aduc aminte că am fost nevoit să prezint acest volum la un târg de carte, deşi eu trebuia să vorbesc la lansarea altui scriitor, la aceeaşi editură. Cel mai spectaculos carnagiu de neuroni e când ai de analizat o carte pe care ai apucat să o frunzăreşti 2 minute. Toate astea pentru că criticii invitaţi nu se înfăţişează mereu.
Nici Ore particulare de fotosinteză, a lui Ghenadie Postolache, nu are parte de o soartă mai bună. Setea de absolut nesatisfăcută se revarsă în nenumărate beţii şi vome, pe care criticul le consideră fără rost. Romancierul ar mai păcătui printr-un „accentuat gongorism al autopercepţiei personajelor”, toate acestea făcând ca volumul să pară „un amestec de analiză şi reflexivitate de roman ionic plus poetica impreciziei de roman corintic douămiist, lipsit de vertebre narative”.
Înfierbântată de răfuiala cu proza, autoarea se răcoreşte când vine vorba de poezia „post-delete”, pentru că începe cu creaţia lui Grigore Vieru, despre care a scris deja cu multă aplicaţie. Corect ea remarcă faptul că „esteticul se defineşte prin forţa etosului incoruptibil”, spre deosebire, iată, de muzicalitatea cultă a versurilor lui Vladimir Beşleagă, strâns înrudită cu polifonia lui Paul Goma.
O altă tendinţă a poeziei maturilor din Basarabia este arhetipalitatea lui Andrei Ţurcanu din Interior în roşu aprins. Iar dintre semi-maturi se evidenţiază Grigore Chiper cu Roman-simulacru, un optzecist pentru care scriitura este separată de existenţă. Optzecismul chiperian este elegant, decent, evitând stridenţele şi şocurile de limbaj. Criticul găseşte că această poezie are „contururi feminine”.
Mai feminine decât ale Dianei Iepure, de exemplu, care rememorează afectiv-ironic copilăria basarabeană. Această poetă a reuşit surprinzător în lumea literelor bucureşteană datorită felului în care a ştiut să valorifice nu muzeal, nici lacrimogen copilăria rurală de acum 30 de ani într-o zonă geografică mai bine protejată de civilizaţie decât însăşi România!
Cu ce rămânem după lectura acestei cărţi? Mai întâi, cu convingerea că volumele în care se strâng criticile literare alcătuiesc un fel de zonă tampon între critică şi ficţiune. Colecţiile de cronici, prin spontaneitatea, subiectivitatea şi diagnosticele lor sunt adevărate romane ale criticii literare. Aici se observă cel mai bine cantitatea de talent la scris, precum şi agerimea gândirii pe care le posedă un critic literar. Exact un astfel de roman se arată în stare a scrie Nina Corcinschi, iar titlul spune tot: Arcul voltaic=nerv, combativitate, flexibilitate. Deci şi criticii pot fi integraţi în acel irritabile genus…
Întrebarea finală: când o să avem şi noi un substantiv feminin pentru „critic”?
FELIX NICOLAU
