Poetul si criticul Şerban Axinte îşi va realua serialul dedicat poeziei ultimilor ani, dar până atunci propune cititorilor un text despre proza scurtă a scriitorului Dan Lungu.
Puţină istorie literară
În anul 1999, Editura Asociaţiei culturale OuTopos publica, în colecţia „Noua literatură“, volumul Cheta la flegmă al lui Dan Lungu, cunoscut la vremea aceea mai mult ca poet. Avea loc, astfel, fuziunea mult aşteptată în spaţiul cultural bahluvian dintre Club 8 (grupare condusă chiar de Dan Lungu) şi OuTopos (organizaţia unor foarte tineri scriitori la acea vreme, precum Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu, Adrian G. Romila, Bogdan Creţu, Doris Mironescu, subsemnatul şi mulţi alţii), fuziune consolidată şi de apariţia în aceeaşi colecţie a cărţilor lui O. Nimigean şi M. Astner, membri de bază ai clubului. Aşadar, sub auspiciile unor serioase eforturi de configurare a unui areal cultural, alternativ la cel instituţionalizat, se producea debutul în proză al lui Dan Lungu. Cartea a avut un număr nesperat de ecouri în presa de specialitate şi, în scurt timp, numele autorului ei era din ce în ce mai des pomenit alături de altele, reprezentante ale noului val din proza românească. Tirajul aproape confidenţial (dar bine administrat) al volumului şi succesul de critică dobîndit l-au determinat pe scriitor să-şi republice culegerea de proză scurtă, patru ani mai tîrziu, sub titlul Proză cu amănuntul. Mai trebuie adăugat că volumul din 2003 conţinea, pe lîngă textele din Cheta la flegmă, şi alte proze noi. Şi de atunci cartea a mai fost reeditată, între timp, Dan Lungu devenind unul dintre scriitorii reprezentativi ai literaturii de azi şi unul dintre cei mai traduşi autori români în străinătate. După părerea mea, nucleul dur al prozei lui Dan Lungu se configurează aici, prin aceste fragmente de realitate ce intră în coliziune pentru a contura un spaţiu distinct în interiorul prozei româneşti de după 1989.
Nucleul dur al prozei lui Dan Lungu
S-a spus despre literatura lui Dan Lungu că este compusă din prefabricate (Paul Cernat, O. Nimigean), fără ca această observaţie să însemne neapărat un reproş. Modul secvenţial al relatării, felul în care autorul îşi compune lumea din flash-uri autonome funcţionează ca un strat epidermic al unei poetici ce se articulează pas cu pas, odată cu observarea unor elemente dominante, existente în mai multe piese ale întregului. Dacă în cazul romanelor Raiul găinilor şi Sînt o babă comunistă secvenţa poate fi echivalată cu o poveste foarte utilă naraţiunii în ansamblul ei (adică un şir de istorii juxtapuse, supuse aceleiaşi cauzalităţi), în cazul prozei scurte, secvenţa poate fi identificată chiar la nivel sintactic, pentru că se recurge mereu la un discurs cadenţat şi simetric ca un pas de defilare. Rezultatul imediat al acestui fel de a scrie este comunicarea foarte directă, fără mulţi determinanţi şi cu foarte puţine ornamente stilistice.
Din dorinţa de a conştientiza cît mai bine lumea în care trăieşte, personajul narator din Cheta la flegmă relatează succint unele evenimente ce au făcut ca viaţa lui să se socotească, de la un punct încolo, „după altă măsură“. Se procedează la o transcriere aproape plată, fără o implicare emoţională făţişă, a unor episoade din copilărie care, în mod normal (sau previzibil), ar necesita o aprofundare, o insistenţă asupra senzaţiilor şi trăirilor rememorate. Dar Dan Lungu nu scrie o proză psihologică. Cel puţin nu în accepţiunea curentă.
Pe de o parte, naratorul dă senzaţia că este obiectiv, pentru că îşi reprimă subiectivitatea pînă la golirea ei de orice conţinut, pe de altă parte, lasă amănuntele, „nimicurile“ din care se compune viaţa să-l exprime şi să-i pună în valoare trăirea subiectivă. Putem ghici că relatarea se face din perspectiva omului matur, dar frazele scurte şi lapidare mimează naivitatea. O mimează doar, pentru că în spatele propoziţiilor nu foarte complexe se poate citi apăsarea, greul fiecărui amănunt: povestea tatălui veşnic matol şi moartea acestuia, înecat într-un canal cu păcură, pierderea virginităţii surorii sale într-un lan verde de grîu, jocurile copiilor ce se sfîrşeau printr-o bătaie cruntă şi mai ales „cheta la flegmă“, pe care trebuia să o facă cel ce pierdea la zaruri: „Am jucat şi am pierdut. Am întins palmele căuş să fac cheta, ei hîrîiau din tot pieptul, se scremeau, trăgeau vînturi, pînă scoteau o flegmă straşnică, galben verzuie, vîscoasă şi mi-o tufleau, hohotind, în palme. După ce am strîns de la toţi, urma să mă spăl cu ele pe faţă, aşa era convenţia, dar stomacul meu răzvrătit a aruncat un jet de vomă verde şi lumea a început să se rotească, să se învîrtă, ca în visul cu lumea prăbuşită într-un vîrtej, totul plutea pe valuri galbene, sulfuroase, totul puţea groaznic, şi eu apăream şi dispăream, priveam printr-o ceaţă grea ca şi ceara, înghiţind din gelatina sfîrşitului lumii“. Totul se schimbă odată cu experienţa maximei umilinţe. După volatilizarea ultimei fărîme de demnitate şi atingerea pragului de jos „viaţa s-a socotit după altă măsură“. O măsură pe care însă nu ne-o mai împărtăşeşte nimeni.
În De-a întunericul, lumea copilăriei se înfiripă altfel, printr-o cufundare în fantasmele şi senzaţiile primilor ani de viaţă, atunci cînd existenţa era percepută plenar şi adevărat prin toate simţurile nepervertite, iar între copil şi restul lucrurilor se interpunea mereu visul cu ochii deschişi. Aici jocul este prezentat în dimensiunea lui cea mai pură, reveria fiind pelicula de protecţie împotriva oricărui tip de agresiune.
Una dintre cele mai reuşite piese ale volumului, Norii, are la bază ideea dostoievskiană a izbăvirii prin suferinţă. Dar aici situaţia e uşor diferită. Personajul se simte vinovat pentru o crimă pe care nu o înfăptuise. Şi asta din cauza unui păcat major săvîrşit în copilărie. A pretins că vede şi el, precum copilul vecinilor, îngerii de deasupra norilor. Un neadevăr care îl macină, mai ales că fapta nu mai putea fi în nici un fel remediată. Prietenul său murise în somn, înainte ca el să-şi poată mărturisi păcatul. Are loc o translaţie stranie a sentimentului de culpabilitate, dinspre amintirea din copilărie, ce-i stîrneşte „un frison în tot corpul“, către crima din prezent, despre care află dintr-un ziar. De fapt, personajul este convins că mai mulţi oameni şi-au găsit sfîrşitul din cauza minciunii sale: „la un an după ce am început să-l mint, tata şi mama au fost trăsniţi pe deal ş…ţ. Eu nu bănuiam nimic, nu ştiam nicicum că am şi eu partea mea de vină. Am stat un an la o mătuşă pînă la moartea lui Pavel. Şi pe el tot minciuna mea l-a ucis, simt asta pînă în adîncul sufletului“.
Fotografiile mătuşii Eliza este o poveste despre lumile ficţionale în care personajele plonjează ca într-un univers aflat la confluenţa dintre imaginaţie şi realitatea recompusă, în vreme ce Spre cimitir risipeşte orice urmă de iluzoriu şi-l introduce pe cititor în hăţişul amănuntelor legate de o înmormîntare. Călătoria, scrisă la persoana a doua, mizează pe contrastul, vizibil doar în final, dintre starea de introspecţie în care se adînceşte tot mai mult şi mai mult personajul şi gestul acestuia de a fura geanta unei femei adormite în tren.
O poetică a planurilor secundare
O caracteristică a prozelor scurte ale lui Dan Lungu constă în contragerea firelor narative ale acestora. Procedeul, deşi prezent în toate textele, e cel mai vizibil în Buldozeristul, unde destinul unui individ este rezumat în doar cîteva paragrafe. E cît se poate de cunoscut faptul că, în ultimii ani, obiectivitatea, ca metodă narativă, a fost pusă la zid, în folosul biografismului şi al autoficţiunii. De aceea, atunci cînd citim texte precum cele ale autorului ieşean, nu putem să nu facem conexiuni cu ceea ce ştim deja din marea literatură obiectivă, realistă, la care se adaugă mai multe doze de absurd, redate neostentativ, aproape discret. Absurdul, deşi face parte din viaţă, nu este împins în prim-plan; şi asta produce la lectură un efect deosebit. Un personaj îşi pierde soţia şi fiica, dar accentul nu cade pe tragedie, pe dramatismul situaţiilor prin care trece, ci pe pasiunea lui de neclintit pentru buldozere. Cu asta am numit indirect o altă trăsătură a prozei lui Dan Lungu, care nu e totuşi foarte uşor de clasificat, din cauza caracterului ei eteroclit.
Am făcut referire aici doar la cîteva dintre textele volumului, la cele care răspund cel mai bine acelei ars poetica enunţate încă din titlu. Proză cu amănuntul, actul de naştere al lui Dan Lungu ca prozator, rămîne una dintre cele mai interesante apariţii editoriale ale genului. O carte dinamică, alcătuită din fragmente ce-şi dispută în fiecare moment locul privilegiat, acela în care realitatea se desubiectivizează, dizolvîndu-se în ficţiune.
Şerban Axinte
