Criticul literar şi poetul Şerban Axinte propune săptămânal cititorilor AgenţiadeCarte.ro o analiză subtilă asupra poeziei şi volumelor apărute pe parcursul ultimilor ani. Prima carte pe care o prezintă în cadrul acestei rubrici – care inaugurează colaborarea lui Şerban Axinte cu AgenţiadeCarte.ro – este “Jucăria mortului” de Constantin Acosmei, ediţia a IV-a, revizuită, prefaţă de Daniel Cristea-Enache, Casa de pariuri literare, 2012.
„Jucăria mortului a ajuns, iată, la a patra ediţie. S-ar spune că poetul ieşean Constantin Acosmei doreşte cu tot dinadinsul să rămână omul unei singure cărţi. Foarte bine. De altfel, mai multe aspecte ale poeticii sale îl orientează către această opţiune. Acosmei scrie ca şi cum ar fi înţeles deja totul şi găseşte inutilă orice problematizare suplimentară. Poezia sa este dominată de un nihilism ontologic, împins spre ultimele consecinţe, dar dezvăluit neostentativ. Totul pare relatare a unui fapt divers: „(musca amorţită/ care se plimba/ pe genunchii tăi/ a zburat şi mi s-a/ aşezat pe obraz)” (Ars amandi). Denudarea completă a expresiei, transcrierea amănunţită a exact acelor elemente din 
decor ce nu fac de regulă obiectul poeziei, şi al artelor în general, conduc spre o anihilare a semnificantului, o anihilare căreia nu i se adaugă nici măcar efortul de resemantizare a acestuia. Ideologiile literare s-au dovedit a fi simple scamatorii inoportune. Aşadar, orice demers pare inutil, retorica nu mai serveşte la nimic, iar simbolistica ar fi chiar ridicolă în context. Totul a fost deja spus de prea multe ori ca să se mai simtă nevoia unei reluări penibile ale aceloraşi fapte lipsite de importanţă: „(nu sunt curios să trăiesc/ nici să mor/ – nu cereţi argumente/ nici înveşmântarea ideii/ în materie sensibilă – / şi încă vă mai spun:/ ruşinea este singura mea sursă/ de energie/ ce îmi alimentează viaţa/ viaţa mea – cât hăul./ mi-e lene să mă sinucid/ dar ce rost mai are/ să vă şantajez/ cu sinuciderea mea/ decât să ridic două degete/ ca să răspund corect/ la întrebările profunde/ ale existenţei/ mai bine – două degete/ să mi le bag pe gât)” (Palinodie). Gesturile simple, banale şi anodine creează, prin acumulare progresivă, iluzia sensului. Iar iluzia sensului e însăşi sensul regăsit al unui mod insolit de rostire. În poemele lui Constantin Acosmei nimicul e construit impecabil, se materializează sau e reîntruparea lentă a unei exteriorităţi descompuse anterior în secvenţe. Geometria poeziei, frapantă adesea, provine dintr-o supraveghere continuă a unui discurs ce-şi află coerenţa mai mult în mentalul cititorului. Tot acolo se succed şi scenariile absurde pe care textul doar le sugerează. Fiinţa, cea acaparată de vidul desăvârşit, primeşte un nume: mortul – o metaforă pentru muţenia retorică apăsătoare: „(am scos câteva oase/ de sub saltea şi/ am făcut o morişcă/ în timp ce morişca/ se învârtea mi-am/ împachetat capul/ într-o coală de hârtie)” (Jucăria mortului). Poemele din ciclul Relatări par nişte dicteuri naturaliste, nişte transcrieri uniforme şi dezangajate ale unor evenimente încărcate de dramatism: „Am dat pătura la o parte şi am început să culeg în/ palmă de pe cerşaf firmituri de pâine, fire de tutun, coji de var, unghii tăiate, o zgaibă uscată. Am adunat în chiuvetă hârtiile mototolite de sub pat şi le-am dat foc cu bricheta…”.
Cinetica pronunţată a acestui tip de lirism contrazice, într-o oarecare măsură, starea de pasivitate şi de dezangajare a celui ce nu face altceva decât să îndosarieze fragmente din realitatea periferică. Dar tocmai respectivul contrast oferă cititorului calea de acces spre dimensiunea deziluzionată, demitizată şi anti-transcedentală a existenţei. Jucăria mortului îşi este suficientă sieşi. Pare o carte foarte greu de depăşit din cauza statutului ei ontologic atipic şi definitiv.”
ŞERBAN AXINTE
Excelent poetul, excelent comentatorul, excelentă rubrica!
Multumesc foarte mult, Radu!