Este știut faptul că nefericirea poate avea, și are mai multă influență asupra noastră. Suntem clădiți în a resimți mai puternic nefericirea în comparație cu starea specială a fericirii. „Deschiderea” noastră pentru tragic ne influențează, ne conduce, de multe ori, spre ceva spre care nu ar trebui să ne îndreptăm. Însăși teama de astfel de trăiri, de riscul de a le traversa, teama de tristețe, de singurătate, este de multe ori mai puternică decât dorința de a fi fericiți. Pe acest temei, veștile triste, nenorocirile, dezastrele capătă mai multă credibilitate, în viața noastră, decât cele pozitive.
Diferența dintre nefericire și fericire, una dintre ele, este că pentru a fi fericit, presupune un efort.„Fericirea este urmarea unei activități”, afirmă Aristotel. Fiind activ, cunoscător de tine, atent la strategiile pe care ar trebui să le aplici, la ocaziile care pot apărea, ai mai multe șanse de a fi fericit. Prin urmare, dacă nefericirea vine oricum, fericirea se cere căutată, autoimpusă, de multe ori, în ciuda teoriei generale, extrem de rigide, conform căreia, fericirea e un bun, însă inaccesibil. De cele mai multe ori. Raportându-ne, de data asta, la nedericire, și ea presupune un oarecare efort, și anume acela de a lupta împotriva ei, de a nu o accepta.
Dacă totul pesupune un efort, cum putem afla, în felul acesta, care este misterul fericirii, cum poate fi el detăinuit? Așa cum afirmam, cea care ne îmbie la fericire, în primul rând este moștenirea noastră genetică. Dacă emisfera stângă este purtătoarea emoțiilor pozitive, cea dreaptă aparține emoțiilor negative. În funcție de moștenirea noastră, în cotidian, și nu numai, ne manifestăm predominanta. Dacă emisfera stângă ne împinge spre fericire, cealaltă are rol contradictoriu. Însă, complexitatea noastră structurală nu se limitează doar la acest aspect. Conform cercetărilor neuropsihologului Davidson, cei a căror emisferă stângă e mai intensă, au o rezistență crescută la boli, datorită leucocitelor, capabile să distrugă bacteriile și virușii. Comparativ cu „tabăra adversă” , care fiind mai puțin purtătoare de emoții negative, corpul lor secretă hormoni de stres, într-o cantitate mai mică. Asta presupune o diminuare a reacțiilor sistemului imunitar.
Profesorii David Likken și Auke Tellegen, după ani de studii pe gemeni monozigoți, în 1996, au ajuns la una din concluziile următoare. De precizat că gemenii trăiau nu numai în aceeași familie, ci și separați. Concluzia, deși elocventă, e simplă. Jumătate din cei studiați, este jucătoare ai unei loterii genetice, cealaltă, supusă averii, binelui pe care îl poate da prosperitatea.
Însă, dincolo de fericirea personală, mai există și o altă fațetă. Și nu e singura…
Fericirea socială
Alți doi oameni de știință, au încercat să definească această realitate, fericirea, din prisma „științificității” lor. Alois Stutzer și Bruno Frey, doi economiști elvețieni, redutabili în domeniul lor, au asociat o disciplină rigidă, precum e economia cu starea de bine și fericire socială.
Concluzia lor e una simplă, dar corect demonstrată.Cei mai fericiți europeni sunt chiar conaționalii lor. Faptul că deciziile politice, din țara lor nu se iau decât prin participarea democratică a tuturor celor douăzeci și șase de cantoane, că legile sunt controlate de populație, că totul funcționează mai bine, datorită acestei participări directe, conferă conaționalilor săi, puternicul și neclintitul sentiment al fericirii… sociale.
Deci, un prim aspect, în starea noastră de bine, de început de fericire este politicul.
Dacă în 1726, filosoful, Francis Hutcheson într-una din celebrele sale lucrări – Cercetare despre bine și rău, le cerea politicienilor să se îngrijească de fericirea cetățenilor, demonstrativ, se poate ajunge la concluzia existenței eșecului, de-a lungul timpului. Politicienii, de astăzi nu mai poartă această povară pe lista lor de priorități, ei fiind cu mult mai preocupați de cu totul alte realități.
Însă, bunăstarea e totuna cu fericirea? Deși viața, comparativ cu ultimii cincizeci, sau o sută de ani oferă o facilitate a bunăstării, numărul celor mulțumiți, astăzi, comparativ cu cei din perioada amintită, nu este mai mare.
În concluzie, bunăstarea nu e totuna cu fericirea, dar contribuie explicit, fundamental în drumul către ea.
Bunăstarea trebuie înțeleasă și aplicată ca pe o formă necesară de a face față vieții tale, așa cum vrei și știi să ți-o faci. Deci, în raport direct cu tine, cu felul tău de a fi, cu destinul pe care vrei să îl ai. Dacă bunăstarea devine o realitate comparativă, o întrecere cu societatea căreia îi aparții, categoric nu mai este drumul spre fericire.Devine o cale spre autodesființare umană, cu toate conotațiile implicate.
Legat de acest raport direct, apare implicit noțiunea de apartenență și solidaritate cu societatea în care te afli. Acolo unde oamenii se implică, pentru satisfacerea unor obiective comune, există și un aparat administrativ eficient. Cu cât refuzul de a face parte dintr-o societate, colectivitate este mai mare, cu atât refuzul de a fi fericit, chiar și social, este mai explicit.
Cu cât o comunitate, la rândul ei, este supusă unor fluctuații financiare, în mod special, cu atât, totul se răsfrânge, la nivel individual. Bruno Frey dă ca exemplu, șomajul. El poate afecta atât de mult o localitate, o comunitate, încât se poate ajunge până la propria sa anulare.
Însă, dincolode fericirea socială… mai există și o altă fațetă a fericirii… cea personală…
Mă opun lumii actuale, cu precădere laturii ei chinuite, diavolești. Mă opun acestei demențe a ei, care o macină zi după zi, de care se lasă, agonizant, distrusă. O urmăresc și îi declar nu război, ci, neparticiparea și neimplicarea mea. Cu toată dârzenia mea clamată, mă supun, necondiționat, ritmului vieții. Ce aș putea face? Cum m-aș putea sustrage? Cad, astfel, în plasa arderii, a căutărilor de tot felul, îndreptându-mă, inconștient, și spre esență. Mă vreau imparțială și, recunosc că, de cele mai multe ori, nu sunt. E greu să recunoști, să distingi autenticul, să-l simți scurgându-ți-se printre degete și să știi, garantat, că e el. În tot acest timp, te poate vrăji, te poate ademeni răul, falsul, rânjetul demonic, și atunci, ești pierdut. Ai ratat esențialul, autenticul ( a câta oară?!), și drumul spre acea latură chinuită, diavolească a vieții, e și al tău.
Ritmul aprig, contradictoriu, continuu al vieții, mă poartă pe brațele sale, vânjoase. Mă prind în jocul acesta, însă, el, fățarnicul, îmi rezervă surprize de zile mari. Mă face să trăiesc, nu numai mizerul, ci și acele zile de neuitat, desăvârșite, perfecte. Calc cu pașii mei sfioși pe timpul acestor zile, și ating cu mâinile mele, smerenia autentică, dar și obrajii atât de catifelați ai fericirii. Fericirea… hélas, atât de disperat invocată, atât de disperat căutată. Uit, atunci, ca și acum, când scriu aceste rânduri, de latura nefirească, diabolică, ce ne străpunge viețile, zi după zi. Curios, eu, atât de neparticipativă, de neimplicată în ale cotidianului răzvrătit (sau tocmai prin asta particip) mă declar pentru o secundă, două… sau pentru totdeauna fericită.
Asta a fost ieri.
Astăzi fac altceva. Caut să îndrept lucrurile, să mi le fac înțelese și să văd ce aș putea adăuga în bagajele inimii mele, ale sufletului meu, pentru a fi fericită. Prind vraja lumii în palmele mele, și ce mă izbește, mai întâi, este mirosul ei de iasomie. Nu știu de ce, dar știu că nimic nu e întâmplător pe lumea asta, și că această mireasmă e împrăștiată divin peste noi. Să ne simțim mai bine, aici, acum?! Poate. Asta fac astăzi, mă bucur de mirosul de iasomie divin ce se revarsă peste noi, peste sufletele noastre. Mă las învăluită în mireasma nopții, căutătoare de trăirea autentică a luminii lunii.
Ce mi se întâmplă astăzi este, că știind ce este fericirea, știu să o și găsesc. Și, dacă știu acest lucru, o pot cultiva.
”Pascal Bruckner avansează ideea că tot făcând din fericire un ideal suprem, acesta a devenit un fel de sistem de intimidare, o ”somație terifiantă” căreia îi suntem cu toții victime .
Poate da sau poate nu…
Otilia SÎRBU
