„Ani de zile, simfonia compromisului și dezmățului s-au tot cântat, cu savoare, și în instituțiile culturale”

iul. 22nd, 2012 | By | Category: Studioul de carte

În 2010, Catia Maxim publica un nou roman, intitulat „Între timpuri”, Editura Tracus Arte. „Romanul Catiei Maxim cuprinde două secvenţe temporale : trecut şi prezent. Autoarea reuşeşte printr-o tehnică a planurilor paralele, de trecere de la o stare afectivă la alta, de la un cadru imagistic la altul, de la o etapă istorică evoluată la o alta, cu caracter involutiv, să alunece uşor, adaptându-se oricărei situaţii ce implică schimbarea.”, a scris  Claudia Minela în revista Singur. Andra Rotaru a dialogat cu autoarea despre romanul „Între timpuri”, iar interviul este preluat de pe siteul www.operascrisa.ro:

Cartea surprinde multiple faţete ale unei epoci în schimbare, ale unor mentalităţi şi situaţii politice tranzitorii care modelează personajele. Ce se întâmplă cu instinctele şi năravurile vechi ale personajelor, cum se împacă ele cu noile provocări?


Mi-a fost teamă să scriu Între timpuri, deși simțeam că venise momentul să încerc și altceva: primele romane trataseră relații de cuplu, cu piscuri și prăpăstii inerente. Am avut însă șansa să am niște bunici și părinți a căror viață s-a derulat, în mare parte, înainte de venirea comuniștilor. Bunicii și părinții mei s-au născut și au trăit în București: prin urmare, în casa și familia mea, atmosfera micului Paris s-a hrănit la lumina unei candele. Străbunicii și bunicii dinspre tată, negustori din tată în fiu, oameni gospodari și aprigi au respectat munca și banul. Între timpuri desenează- atât cât m-am priceput – trecerea de la un capitalism rudimentar la un comunism barbar și inuman. Tranziția a fost dureroasă, mai ales că România a mai cunoscut și alte experiențe istorice nefericite. Nu neapărat însă, componenta istorică m-a preocupat, ci mai degrabă dimensiunea umană și psihologică a personajelor. Migrarea de la sat la oraș, transformarea dureroasă și incompletă a țăranului în orășean, lipsa lui de instrucție și disperarea obsesivă de a câștiga mulți bani au constituit premisele unui personaj verosimil și, mi-ar plăcea să cred, nedatat. Tudor, adolescentul de la Glodeni, își păstrează instinctul de țăran și, prin urmare viclenia de a-i prosti pe orășeni. Provocările sau aventurile pe care personajele le caută sau sunt silite să le facă față, fie le fac puternice, fie slabe. Chiar dacă mi-am impus să nu emit judecăți prin intermediul scrisului și, cu atât mai puțin, să ofer soluții, există în roman convingerea că, indiferent de conjuncturi economice, politice sau istorice, un om rămâne ce e prin naștere și educație… Rareori, năravul are leac.

Cum a decurs documentarea pentru recrearea perioadelor cuprinse în roman (1930-1990)?

De când am început să scriu, am identificat, în viața reală, cele mai sugestive exemple și provocări iar, la finalul fiecărui roman, aveam deja pregătită o nouă poveste oferită de viață.
L-am cunoscut pe Tudor, i-am vizitat cartierul, casa și am stat de vorbă cu el, în mai multe rânduri. M-a impresionat povestea lui și i-am promis că voi scrie o carte … Regret că nu a apucat să-și citească romanul vieții. Din când în când, aprind însă o lumânare pentru odihna lui, mulțumită că am avut prilejul să-i cunosc povestea. Restul au fost amintiri, povești ale familiei mele, completate de experiența personală din anii 1970-1990.

„Trecerea timpului luminează mai clar amintirile”

Așa cred… Romanul sugerează că oricare eveniment are o anume proiecție la cald, însă peste un timp, amintirea lui capătă altă configurație. Trecerea timpului face posibil ca încrâncenarea sau excesele de moment să dispară, iar amintirea să se configureze limpede, obiectiv și lucid. Povestea lui Tudor se completează de la o pagină la alta cu un prezent anemic, redat grafic în times new roman și amintiri consistente, redate în italice. Tonalitatea epică evidențiază o asumare a greșelii, dar și speranța- mai ales la final- că eroarea nu ar trebui să se repete. E mai degrabă un îndemn prietenesc adresat citititorului…

Una dintre replicile memorabile ale cărţii,rostită de Matei, fratele lui Tudor: „Nu citind faci bani. (…) Lasă-i pe neisprăviţi să-şi bată capul cu cititul”. În ce mod fostul trai sătesc îşi pune amprenta asupra evoluţiei şi devenirii personajului Tudor?

Replica dezvăluie, din nefericire, o tradiție specifică plaiului mioritic: rudimentara gospodărie țărănească- cu ograda de păsări și vite, grădina și ogorul -configurează bioritmul țăranului incapabil să se mai complice cu cititul de cărți ce nu aduce vreun beneficiu concret și imediat. Exemple care să infirme respectiva constatare, sunt rare și reprezintă, dacă nu o excepție, cel puțin o ironie: mă gândesc la profilul complex al țăranului evocat de Marin Preda. Pe de altă parte, legătura omului de la sat cu natura conduce, inevitabil, la dezvoltarea unor instincte sănătoase și utile țăranului ajuns la oraș. Traiul aspru și greu din mediul rural asigură puterea de a rezista la șicanele urbane. Tudor, obsedat de dorința de a face bani, hotărât să nu mai sufere de foame, vine de la Glodeni, înzestrat cu intuiția de a-i cântări, rapid, pe orășeni și de a-i penaliza pentru slăbiciunile lor. Faptul, că reușește să câștige la ruletă importante sume de bani, se datorează încăpățânării lui de a învăța, perfect, regulile jocurilor de noroc și de a profita de cea mai mică neatenție, ori slăbiciune a jucătorilor de la oraș.


Personajul principal a crescut alături de o mamă care-şi consuma gesturile de tandreţe cu vitele din ogradă.

Viața aspră de la țară, lângă o bunică și o mamă a șapte copii cu tați diferiți și risipiți prin lume, reprezintă un handicap în viața afectivă a lui Tudor. Nevoia umană de tandrețe, indiferent de forma în care se exprimă, capătă rezonanțe specifice în relația dintre mamă și fiu. Silită să suporte viața dură, de zi cu zi, mama lui Tudor, reprezintă femeia părăsită de trei bărbați… Greutățile vieții mizere produc muțenia durerii și resping orice apropiere umană. Pe de altă parte, spaima că cei șapte copii nu au ce pune pe masă, stabilește o stranie legătură între mamă și animalele din gospodărie, singurele capabile să asigure hrana pentru familie.
„Între timpuri” are mai multe mize, mai multe finalităţi. De la ce aţi pornit, când şi cum aţi închegat ideea acestui roman?

Într-adevăr! Ideea romanului a apărut, cu ani în urmă, după întâlnirea pe care deja am amintit-o și care m-a determinat să nu trec mai departe, fără să ascult povestea. Bătrânul Tudor a existat, în carne și oase, ca mulți alți bătrâni ce încă își deapănă puținele zile, părăsiți și urâți de copii sau de alte rude. Singuri și triști, ei și amintirile lor ne transmit ce mult contează să ne naștem vii. Tudor, în prag de dispariție, își amintește cât de viu a fost în vâltoarea unor evenimente din perioada de sfârșit de capitalism și început de eră comunistă ce pare să nu se fi încheiat nici după anii ‘90, de vreme ce eroul declară că nu mai pricepe ce se petrece.


Aţi publicat mai multe romane până în acest moment şi v-aţi obişnuit cu viaţa literară din România. Cum vi se pare aceasta?

Am avut șansa, ca din 2007 să public în fiecare an câte un roman. Legat de viața literară din România, răspunsul onest îl găsiți în întrebarea retorică: Există o viață literară?

Vi se pare că există o normalitate literară la noi, atât din punct de vedere cultural cât şi financiar? Care sunt minusurile?

De peste douăzeci de ani s-a insistat cu obstinație în a se demola, de dragul demolării, iar reperele, de care cu toții am fi avut nevoie, fie s-au risipit, fie au dispărut unul după altul. Ani de zile, simfonia compromisului și dezmățului s-au tot cântat, cu savoare, și în instituțiile culturale. Detest polemicile sterile! Vă spun numai că 1989 m-a găsit pe un post de corector la editura Ion Creangă. După un concurs, interzis în perioada comunistă, am ocupat un post de redactor dar, deși o serie de personaje din sistemul editorial s-au schimbat, mentalitățile au rămas aceleași, așa că mi-am dat demisia, sperând ca timpul să rămână același bun judecător, dintotdeauna. Normalitate literară la noi? Personal, mai cred în coabitarea onestă a cel puțin trei factori: autor- exigent și riguros cu sine- critic literar și cititor sau consumator final. Am avut ocazia să mă implic în câteva din verigile prin care o carte ajunge la consumatorul final. Concluzia? Încă sunt multe de făcut și reglementat. Normalitate literară, culturală și financiară nu are cum să fie, de vreme ce unii trag hăis și alții cea, ferindu-se să fie, cu toții, avocații CĂRȚII. Atâta vreme cât marketingul de carte este ineficient și anemic, spațiile destinate vânzării de carte din ce în ce mai puține, promovarea autorilor sporadică și fără o vizibilitate consistentă, nu se poate spera la un tiraj generos care să fie epuizat de cât mai mulți cititori. Amintesc și despre inexistența Agentului Literar. Fără bani și fără strategie managerială ireproșabilă, vorbele sunt ca picăturile de ploaie: răpăie, se usucă și dispar. Dincolo însă de neajunsuri, nu trebuie neglijată componenta calității umane iar, când vom fi pregătiți să ne respectăm și să ne prețuim unii pe alții, viața literară va arăta altfel…

Număr de vizualizări :2127


One Comment to “„Ani de zile, simfonia compromisului și dezmățului s-au tot cântat, cu savoare, și în instituțiile culturale””

  1. […] și în Agenția de Carte Like this:LikeOne blogger likes this. This entry was posted in Informaţii. Bookmark the […]

Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro