La Editura Aula, în colecţia „Frontiera”, a apărut romanul comic „Nepotul lui Dracula” de Alexandru Muşina.
„Traseul poetic al lui Alexandru Muşina, marcat de debutul în volumul colectiv Cinci (Ed. Litera, 1982), apoi de debutul individual cu Strada Castelului 104 (Cartea Românească, 1986), urmat de Aleea Mimozei nr. 3 (Ed. Pontica, 1993), între care a publicat şi volumul recuperator Lucrurile pe care le-am văzut: 1979-1986 (Cartea Românească, 1992), părea că s-a întrerupt, dacă nu chiar încheiat, la volumul Tomografia şi alte explorări (Ed. Marineasa, 1994). Erau, în fond, suficiente volume pentru a-l consacra drept unul dintre cei mai originali şi interesanţi poeţi optzecişti. Poeme ca Budila Express sau Lecţiile deschise ale profesorului de limba franceză A.M. deveniseră populare printre optzecişti şi făceau şcoală printre tinerii poeţi, fixîndu-i deja un loc de clasic al noii poezii. Din aceeaşi etapă de creaţie rămîne imaginea unui poet sentimental-ironic, înălţînd „poezia cotidianului”, teoretizată într-un eseu cu acest titlu, pe soclul unei mitologii a banalităţii, dezvăluită cu acuitate senzorială şi frison intelectual într-o gamă bogată de atitudini, oscilînd între candoare şi umor, între euforia patetică şi ironia sarcastică.
Deşi vreme de un deceniu şi jumătate n-a lipsit din viaţa literară, continuînd să publice plachete de epigrame scrise în maniera lui Kavafis (Personae, 2001, Poeta, Poetae, 2008) sau de sonete (Hinterland, 2003), mai degrabă nişte fermecătoare exerciţii de virtuozitate portretistică decît de creaţie, dar şi savuroasele volume epistolare Scrisorile unui fazan (2006) şi Scrisorile unui geniu balnear (2007), poetul a cedat iniţiativa maestrului preocupat să-şi definească teoretic metoda în numeroase eseuri inteligente şi polemice asupra poeziei, sporind de la o culegere la alta: Unde se află poezia?, 1996, Sinapse, 2001, şi Poezia: teze, antiteze, explorări (2008), între care şi studiul de referinţă Paradigma poeziei moderne (1996), indispensabile oricărui cercetător al postmodernismului românesc. Sceptic şi ironic, chiar opozant teoretic al postmodernismului, în încercarea de a-i găsi alt nume, eşuată în sintagma „noul antropocentrism”, prea cultă şi greoaie pentru a se impune, Muşina l-a practicat fervent în poezia sa, contribuind decisiv la consolidarea formulei autohtone a curentului de origine americană, care a dominat literatura/ cultura celei de-a doua părţi a secolului 20.
Cînd, probabil, nimeni nu se mai aştepta, Alexandru Muşina revine ca poet cu un volum original, Regele dimineţii (Ed. Tracus Arte, 2009), titlu care ar putea sugera un nou început, dacă poemul cu acelaşi titlu n-ar oferi altă posibilitate de interpretare, sub semnul căreia stă întregul volum. Oricît de radical ar vrea să fie, volumul reprezintă mai mult continuitatea decît ruptura lui Muşina cu poezia lui anterioară şi, implicit, cu postmodernismul. ” (Dumitru Chioaru)
