„Cu poezia e ca şi cu stafiile: mulţi vorbesc despre ea nimeni însă n-o vede”

apr. 2nd, 2012 | By | Category: Studioul de carte

Scriitoarea şi publicista Angela Baciu a trimis pe adresa redacţiei AgenţiadeCarte.ro un amplu interviu cu scriitorul medic Christian W. Schenk, stabilit în Germania. Aceştia au dialogat despre marile prietenii artistice, despre politicile culturale ale unor mari ţări, despre copyright, precum şi despre cele mai recente planuri ale lui Christian W. Schenk.

Vă mai aduceți aminte cam de când ne cunoaștem?

De la ultimul nostru dialog au trecut – dacă-mi amintesc bine – cel puţin 10-12 ani; de cunoscut, însă, ne cunoaştem de pe la începutul anilor `90, de la Satu Mare, Costineşti sau Rohia. În orice caz, de la Rohia (sau să fi fost Costineşti?) avem şi câteva fotografii împreună. Avem şi o poză într-un grup mai restrâns cu Jean Pop, Cezar Ivănescu, Nelu Tomescu şi alţii, care poate mai sunt, şi de care nu mai ştiu nimic, alţii cu care am rămas în relaţii, iar mulţi care ne-au părăsit de mult, mai de mult sau de curând.

Ce mai face astăzi scriitorul Christian W. Schenk ?

Ei ce fac, ce fac de mult
Eu vorbesc şi eu m-ascult…
Dar puţin mai în serios; m-am retras, între timp, din medicină. Aveam atâtea de făcut încât ziua, de ar fi avut 30 de ore, nu mi-ar fi fost ajuns. Am fost nevoit să iau o hotărâre decisivă şi m-am hotărât pentru literatură. Atâtea manuscrise neprelucrate, atâtea amintiri neadunate ci doar aruncate într-un jurnal, atâtea sute, ba chiar mii de scrisori în zeci de kilograme de dosare prăfuite, corespondenţă cu zeci şi zeci de scriitori şi actori începând cu sfârşitul anilor ´70. Toate aceste mii de pagini trebuie puse în ordine ca, după plecarea mea, să nu rămână chiar un gol atât de imens, nu în ceea ce mă priveşte pe mine – Doamne fereşte – în privinţa acelor mari dispăruţi cu care am avut onoarea de a fi purtat în scris şi verbal atâtea discuţii interesante, atâtea schimburi de idei. Toate acestea ar putea întregii imaginea unui Nicolae Carandino, Gheorghe Bulgăr, Emil Manu, Fănuş Neagu, Radu Beligan, Valeriu Anania, Hilde Domin, Ion Caraion, Marin Sorescu, Wolf von Aichelburg, Zoltan Franyó, Reiner Kunze sau braşoveanul Ştefan Baciu trăitor pe atunci în Honolulu, ca să dau doar câteva nume dintre cei plecaţi de lângă noi.
De la ultimul nostru dialog s-au întâmplat atâtea încât aş putea umple o carte; lucruri interesante sau mai puţin, altele de interes sau pur şi simplu plictisitoare. Dacă e să mă rezum la anul trecut (2011), mi s-a publicat o carte în România, în română, alta aici, în Germania: „Gewissensdämerung” (Amurg de conştiinţă). Am scris multe eseuri (majoritatea în germană), am publicat foarte mult, însă m-am concentrat pe ceea ce-mi stătea de multă vreme pe suflet: reeditarea şi revizuirea colecţiei „Lirica română contemporană”, cât şi încercarea de a completa această colecţie bilingvă. Sunt foarte mulţi autori contemporani care lipsesc din colecţie. Sunt în faza de a definitiva antologia bilingvă la care lucrez de mai bine de un deceniu (De la Alecsandri – am vrut să încep de la Văcăreşti – până astăzi ca „titlu de atelier”) în care am reuşit să prind mai bine de 150 de poeţi; definitiv voi ajunge probabil până la 170-180 de autori. Dar ca de obicei, şi, aproape întotdeauna, există şi un „DAR” mare de tot. Oficialii din ţară (Uniunea Scriitorilor, Academia, Ministerul Culturii) în frunte cu CopyRo sunt total dezinteresaţi de valorificarea şi propagarea culturii române peste hotare. Nu mă refer la un sprijin financiar, nici măcar publicitar, fiindcă de acestea mă ocup eu aici. E vorba doar de eliberarea drepturilorde copyright pentru o parte dintre autorii cuprinşi, ale căror drepturi le deţine acel CopyRo care nici măcar nu-şi dă osteneala de a-mi răspunde la „monospodenţă”… E trist, foarte trist şi dureros cum au evoluat (?!) interesele obşteşti, şi cum, cele personale!

Ce credeți, se mai scrie poezie? Se mai citește?

O întrebare dificilă al cărei răspuns ar putea supăra pe mulţi. Cu poezia e ca şi cu stafiile: mulţi vorbesc despre ea nimeni însă n-o vede, adică – după părerea mea – se scrie mult prea multă poezie, o adevărată inflaţie, sau mai exact se scrie ceea ce mulţi cred că e poezie confundând-o cu lirica. De aici porneşte şi lipsa de interes pentru ea. Într-un cuvânt: NU!
Public de poezie nu mai există (excluzând clasicii), criticii o citesc în diagonală scriind pe urmă opere întregi, arătând sau încercând să arate (prin cantitate şi nu calitate) cât de erudiţi sunt. Cu siguranţă poeţii care citesc recenziile nu se recunosc (exceptând criticile măgulitoare sau de întâmpinare…), elevii de liceu repetă ce le spun profesorii, studenţii – că vor ori ba – trebuie să facă un seminar cel puţin pe tema liricii, dar după examen uită ce au citit, poeţii – sau cei ce se autocaracterizează astfel n-au nevoie să citească fiindcă n-au atâta timp, scriind, să mai şi citească. Pardon, mai sunt copiii de grădiniţa care învaţă cu mare drag poezii pe care le interpretează într-un mod emoţionant la diferite serbări.

Vă cunoașteți publicul?

Da, îmi cunosc foarte bine publicul, fără a intra prea mult în amănunt. E pe de o parte cel din România, care este diametral opus celui din Germania (am spus că nu intru în amănunte).

Prin  evenimente culturale, târguri, seminarii, burse, rezidenţe, scriitorii se pot cunoaște între ei, au loc schimburi de experiență. În ultima vreme literatura română este mai cunoscută peste hotare?

Se pare că devin un nihilist notoriu! Autorii se întâlnesc şi aceste întâlniri sunt benefice şi plăcute. Au loc, într-adevăr, schimburi de experienţă, dar ce folos dacă aceste experienţe nu sunt duse mai departe? Ce folos dacă rămân doar întipărite în memorie şi nu-şi găsesc o cale de ieşire? Mă gândesc doar la bursele acordate traducătorilor străini în România. Stau câteva săptămâni la Cotroceni, se întâlnesc cu studenţi, merg la teatru, vizitează muzee, costă o grămadă de bani, dar când e vorba să facă ceva (cu mici excepţii) în ţara lor de baştină, nu fac nimic. De ce? Fiindcă fiecare ţară are interes să-şi propage propria cultură şi nu să cheltuiască bani pe alte culturi. Dacă acestor bursieri li s-ar acorda cel puţin costul de tipar ar mai face ei ceva, dar de unde bani? Italia, Spania, Germania şi altele să dea bani pentru traducerea şi publicarea unui roman sau a unui volum de versuri al unor autori români? Pentru autorii lor au bani fiindcă stă în interesul lor să fie cunoscuţi în lume. România n-are acest interes şi asta o spun din experienţa mea de mai bine de 4 decenii. De ce acele burse? Nu pentru a face cultura română cunoscută în lume, ci fiindcă acesta este doar un instrument de propagandă, un fel de a fi în Europa, a se încadra în câteva norme politice, însă nicidecum culturale!

Sunteți poet, eseist, traducător, în ce ipostaza va simțiți cel mai bine?

Eu scriu fiindcă-mi face bine, traduc fiindcă nu mi-am pierdut încă toate iluziile. Nu pot spune în ce ipostază mă simt mai bine.

Să ne întoarcem puțin în timp: îmi aduc aminte de lecturile de la Satu Mare, Iași, Botoșani, de prieteni dragi, de Cezar Ivănescu, Emil Iordache, Fănuş Neagu, şi atâția alții. Ne pleacă prietenii…

Am închis ochii atâtor prieteni, dar n-am învăţat să îi deschidem pe ai noştri. Ei au plecat cel puţin cu ochii deschişi fiindcă aşa vor rămâne ei în sufletele noastre. Îmi amintesc de acele întâlniri cu mare plăcere şi mă apucă o durere dulce amintindu-mi de ei. Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi, Ioan Flora, Emil Iordache, Fănuş Neagu, Marin Sorescu, Gavril Matei Albastru, Marin Mincu, Gheorghe Bulgăr, Emil Manu sau prietenul meu de o viaţă actorul Silviu Stănculescu, care n-a lipsit de la nici una dintre lansările mele de carte (recitând împreună cu Anda Caropol), pe când mai făceam parte de Filiala Bucureşti a Uniunii Scriitorilor din România. Mircea Zaciu sau aici Wolf von Aichelburg, şi mulţi care – spre ruşinea mea – nu-mi vin momentan în minte. Nu pot uita de prietenia de trei decenii cu poetul, dramaturgul, scriitorul, eseistul s.a. Valeriu Anania (fost mitropolit al Transilvaniei) care ne-a părăsit la începutul anului 2011, lăsând un gol imens.

Care au fost marile prietenii literare, cunoştinţe trecute şi prezente?

Am avut deosebitul noroc să fi fost descoperit de timpuriu (1959), la Braşov, şi să-mi fi petrecut vacanţele la Bucureşti. Norocul m-a dus de la Tudor Arghezi la „Luminiţa” (Vezi şi „Cum l-am cunoscut pe Arghezi” la cererea lui Gh. Bulgăre), care m-a mentorat – alături de Vasile Copilu-Cheatră – timp de mai bine de 5 ani. Prin el (dar şi prin Dan Deşliu şi Victor Tulbure) am cunoscut o seamă de mari personalităţi ale culturii române. Aici, în acest spaţiu restrâns, nu pot decât a-i enumera pe câţiva, fără a putea intra în substanţă (corespondenţe, întâlniri etc.). Astfel, în prima fază – încă a copilăriei şi juneţii – i-am cunoscut pe Mihai Beniuc, Eugen Frunză, Eugen Jebeleanu, Horia Lovinescu, şi în 1959, toamna fiind la Braşov cu Vasile Copilu-Cheatră am avut ocazia să-l întâlnesc pentru prima oară pe Lucian Blaga, care mergea spre Scheii Braşovului, dar fiind un pui de om nu m-a prea băgat în seamă. A doua oară a fost la începutul lui 1960. Pe atunci nu ştiam încă ceva despre el şi nici cât de bolnav era. După un an s-a stins din viaţă. Pe Adrian Maniu l-am cunoscut în vacanţa de vară a anului 1967. Mai târziu, începând cu anii 70 şi mai încolo, i-am cunoscut pe Dan Tărchilă, Radu Beligan, Emil Botta, Silviu Stănculescu, Ion Finteşteanu, Nicolae Carandino, Victor Eftimiu, Valeriu Anania, Nicolae Steinhardt, Ion Alexandru, Francis Munteanu, Oskar Pastior, Ştefan. Aug. Doinaş, Gheorghe Bulgăr, Emil Manu, Geo Bogza, Alexandru Piru, Nichita Stănescu, Marin Preda, Radu Gyr, Wolf von Aichelburg, Anda Caropol, Haralamb Zincă, Florin Piersic, Anna Széles, Ştefan Bănică, Liviu Ciulei, Adrian Marino, Paul Everac, Emil Cioran cu care am o înregistrare în germană în Paris (1984) sau Eugen Ionesco cu care am şi o scurtă corespondenţă (1984-1985). Prin corespondenţă l-am cunoscut pe Ştefan Baciu din Honolulu, originar din Braşov. Sunt mulţi care-mi scapă din perioada de dinainte de 1989. Între 1986-1989 nu am mai avut voie să vin în ţară şi abia după 1990 am reluat unele legături. Cu unii am rămas în relaţii directe de prietenie, cu alţii prin corespondenţă, alţii ne-au părăsit iar pe alţii i-am pierdut din ochi (sau ei pe mine). În perioada când am fost redactor şef la revista „Convergenţe Româneşti” (1984-1986) i-am cunoscut mai pe toţi cei din exil (1984-1989). După 1990 am luat pentru prima dată legătura cu generaţia mea din România, cunoştinţe şi prietenii care s-au înteţit de-a lungul vremii. Tot în această perioadă i-am cunoscut pe Ovid. S. Crohmălniceanu, Octavian Paler, Constantin Ciopraga, Grigore Vieru, Petre Stoica, Dumitru Micu, Mircea Ivănescu, Eugen Simion, Cezar Ivănescu, Alexandru Paleologu, Geo Dumitrescu, Marin Mincu, Laurenţiu Ulici, Ana Blandiana, Adi Cusin, Radu Cârneci, Nicolae Breban, Adrian Alui Gheorghe, George Vulturescu, Gellu Dorian, Radu Florescu, Cassian Maria Spiridon, mulţi alţii pe care nu-i mai enumăr, cât şi pe cei pe care-i cunoaştem împreună din literatura şi teatrul românesc.
An de an s-au rărit prietenii şi cunoştinţele din prima perioadă. Unul dintre cei mai buni prieteni, Valeriu Anania, ne-a părăsit anul trecut, cum am mai spus (2011) şi au mai rămas foarte puţini de atunci. Mai exact doi: Radu Beligan care-mi aminteşte mereu de cei mari dispăruţi şi Dan Tărchilă.
Între timp, am menţinut legăturile de prietenie cu mulţi din generaţia mea, toţi oameni deosebiţi şi plini de harul poeziei. Timpul a selectat – ca şi în trecut de altfel – şi a dovedit care sunt prieteni, care cunoştinţe, care colegi de breaslă, unde compatibilitatea şi-a spus cuvântul. Asta să nu însemne că pe cei cu care nu sunt în relaţii de prietenie, care-mi sunt doar colegi sau cunoştinţe, nu-i apreciez în aceeaşi măsură. Valoarea creaţiei este una, prietenia alta!

Ce prietenii literare v-au marcat viața?

În mod deosebit mi-a marcat viaţa poetul transilvan şi prietenul Vasile Copilu-Cheatră care m-a considerat „învăţăcel” până în 1997 când eu aveam deja 46 de ani… În mod deosebit, ca poet, m-a format Tudor Arghezi între 1959-1965, pe când îmi petreceam vacanţele la Bucureşti şi-l vizitam întotdeauna cu câte un nou caieţel de poezii. El mi-a înlesnit şi prima publicare în „Luminiţa”, cu o imitare stângace şi grosolană a poeziei „Zdreanţă” (titlul „poeziei” mele era „Firuleţ…). În 1977 am avut ocazia să-l fi cunoscut prin Vasile Copilu-Cheatră pe Salvator Dali, care mi-a marcat în mod deosebit imagistica şi penetranta dragoste pentru metaforă, anaforă şi zeugmă.

Dar modele literare ați avut?

Desigur, foarte multe. La început – Eminescu pentru care am dezvoltat o obsesie, dar şi Bolintineanu sau Bacovia. Din literatura germană, paralel cu cea română au fost „baladiştii” (pe care i-am şi tradus, şi, în 1969, cu ajutorul lui Marin Preda, i-am publicat la Cartea Românească), mai târziu Rilke, Celan şi Trakl.

Sunteți un om împlinit?

Eu cred că da. Am realizat tot ceea ce mi-am propus, cu toate că mai am – cum am precizat mai sus – multe proiecte care, pe zi ce trece, se înmulţesc.
O viaţă poate fi împlinită chiar dacă nu toate dorinţele s-au împlinit. Adevărul este însă că niciodată nu mi-am propus ceva ce n-am putut realiza, niciodată nu mi-am dorit ceva imposibil şi toată viaţa am trăit după moto-ul lui Goethe: „Cine nu mai iubeşte şi nici nu greşeşte acela poate fi îngropat”!

Dacă ați dori să mulțumiți cuiva în legătură cu ceea ce sunteți, cui ar trebui s-o faceți?

Sunt foarte mulţi!
Încep cu bunica – o femeie simplă, fată de viticultor din zona Jidvei – care-mi recita, de cum mă vedea, din baladele germane, mătuşii mele – pianistă – care de mic copil îmi cânta din Bach, Brahms, Chopin, Beethoven, Liszt sau Charles-Marie Widor.
Desigur, mamei care – ani de zile – era publicul meu şi mă încuraja să scriu mai departe;
Tatălui meu care până astăzi (a ajuns la venerabila vârsta de 96 de ani) îmi tot recită, ca şi bunica de altfel, din marii clasici de formaţie germană; Lui Tudor Arghezi şi Vasile Copilu-Cheatră care m-au motivat în mod deosebit în timpul primei mele formări poetice, şi nu în cele din urmă celor 6 dintre cei mai buni prieteni personali şi literari pe care am putut conta în România, precum şi colegilor din Uniunea Scriitorilor din Renania Palatină, care m-au sprijinit în încercările mele de apropiere a celor două culturi: Germană şi Română. Fără cei enumeraţi aş fi un medic printre medici, simplu iubitor de literatură, nu însă şi creativ.

La ce lucrați acum?

Acum lucrez mai departe la Antologia pomenită, dezvolt colecţia bilingvă de lirică română contemporană, am o carte personală pe care sper s-o pot scoate la anul, de astă dată în română şi un studiu-eseu despre Goethe şi Islamul în germană.

Interviul acesta va apărea într-un nou volum publicistic şi vă mulţumesc că aţi acceptat invitaţia la acest dialog.

Cine a început numărătoarea inversă, nu trebuie să ajungă neapărat la zero, fiindcă-şi poate da seama că, de unde a început, tot acolo poate ajunge.
Dar aici se dezvoltă ceva care – mie cel puţin – mi se pare foarte consecvent, demn de urmat, şi, ce e cel mai important, departe de acele jurnale foarte la modă astăzi. Mă refer la jurnalele personale. Şi cartea de faţă este un fel de jurnal, dar nu personal, ci al timpului sau mai exact al personalităţilor în timp, ceea ce e cu totul altceva. Nu pot decât să mă alătur celor care vă felicită şi să întorc spatele celor care vă critică din rea credinţă sau invidie!

Unde vă simțiți „acasă”? v-ați născut la Brașov…

Da, la Braşov m-am născut, însă doresc să parafrazez doi mari cetăţeni ai lumii: Goethe:
„Eu sunt acasă acolo unde mă simt bine” şi Rousseau: „Unde-mi sunt cărţile acolo mi-e casa”!

În anul 2000 ați fost numit Cetăţean de Onoare al orașului Cluj, cred ca este ceva extraordinar…

Nu ştiu cât de extraordinar este acest lucru; probabil mai mult interesant. Toate oraşele din România m-au primit după `90 cu braţele deschise, Braşovul meu nu numai că m-a ignorat, dar m-a şi duşmănit. Mai interesant mi se pare faptul că abia după 4 ani de la primirea cetăţeniei de onoare a Clujului mi s-a propus cetăţenia de onoare a oraşului meu natal, pe care am refuzat-o. De atunci nici nu mai sunt pomenit de Braşov, ci doar apar într-o listă cu „personalităţi născute în Braşov”.

Cum arată o zi din viața dumneavoastră?

Cred că foarte plictisitoare, după cum se va vedea mai jos. Dimineaţa – de obicei – mă trezesc cam târziu, pe la 7:30, îmi beau în linişte cafeaua pe terasă (e închisă) şi mă uit iarna la zăpadă, vara spre pădurea care se întinde în faţa casei mele. Ceva mai în jos curge Rinul care o mângâie pe Loreley şi trece prin faţa lui dr. Faust. Am un întreg arsenal de reviste şi cărţi, mai aud ştirile să ştiu şi eu cam ce mai se întâmplă prin lume. Pe la 8 merg în camera de lucru – nu înainte ca (iarna) să fac foc în şemineu – şi până la 10 lucrez, apoi fac o plimbare fie prin pădure, fie spre centrul orăşelului. Vin acasă după trei sferturi de oră şi lucrez mai departe până la 12,30 când merg în bucătărie, spăl vasele, pregătesc cafeaua de ora 13,00 şi citesc o oră întreagă numai poezie (clasică română şi germană) să-mi păstrez dexteritatea. De la ora 14,00 până la 16,30 lucrez, după care iau singura masă pe zi. Ies în grădină, vara mai mult, iarna mai puţin şi – de obicei – până la 19-20,00 fac diferite exerciţii de stil poetice în stil clasic în ambele limbi. După ora 20,00 intru în sufragerie unde mă pun pe scaunul meu preferat, balansoar, unde-mi citesc confraţii şi hotărăsc pe cine să traduc, pe cine nu, pe cine-l simt mai aproape de mine şi de percepţia mea lirică. De obicei la ora 22,00 sunt în pat unde nu citesc ci mă uit la un film sau o emisiune relaxantă şi cât se poate de absurdă. Sunt zile când tot programul se dă peste cap şi atunci lucrez până la 2-3 noaptea –aşa cum a fost luna trecută – după care dorm cel puţin 20 de ore. Înainte, noaptea era timpul meu de muncă (pe vremea când practicam încă medicina) dar, de câţiva ani, am văzut că fără disciplină, creierul şi corpul intră în grevă…
O dată pe săptămână (de obicei iarna) mă plimb pe malul Rinului (ţara baladelor şi al legendelor) mergând pe urmele lui Goethe, Schiller, Heine, Chamisso, Heidegger şi mă las dus de atmosfera încărcată de istorie şi cultură germană. Vara merg în direcţie opusă, pe Moselă, aproape de mine, unde la un Cappuccino urmăresc trecerea vapoarelor, miracolul viilor pe pante de 45 de grade, sau pur şi simplu savurez o atmosferă aproape Mediteraneeană (mari diferenţe între cele două fluvii care se întâlnesc la 20 km mai departe la „Unghiul German” din Koblenz.
În rest, mai un colocviu, mai o întâlnire cu alţi scriitori, mai un congres sau vizite reciproce cu colegi şi din ţară şi din Germania.

Observ că plictiseala şi dezinteresul cresc cu cantitatea paginilor scrise… vorba lui Schiller: „Puţinul e mult atâta timp cât multul pare puţin”!

Număr de vizualizări :1821


3 Comments to “„Cu poezia e ca şi cu stafiile: mulţi vorbesc despre ea nimeni însă n-o vede””

  1. Sergiu Cantemir spune:

    Un poet excelent si un traducator deosebit (vezi trad, Eminescu de exemplu), un erudit acest maestru al cuvintelor cum l-a titulat Ovid S. Crohmalniceanu. În sfârsit, prin intermediuk doamnei Baciu, putem patrunde mai adinc in sfera de gindire a scriitorului Schenk care – din pacate – se face foarte „rar” cind e vorba de interviuri sau de intimitatea Domniei Sale.
    Cu admirata mea ca universitar maestrului Schenk si multumiri distinsei Doamne Baciu!

    S. Cantemir

  2. Mariana Petrut spune:

    Deosebita mi se pare modestia acestui deosebit si (subapreciat, invidiat) poet si traducator de doua formari, germana si româna.
    Am urmarit pe o perioada de 20 de ani formarea domniei sale si de fiecare data este bun de o surpriza placuta.
    Mariana P,.

  3. Mircea Spiridon spune:

    Sunt plăcut impresionat de alegerile Doamnei Baciu în alegerea partenerilor ei de discuţie. Christian W. Schenk a fost ales – dacă nu mă înşel – pentru a doua oară ca interlocutor. O personalitate pe cât de plăcută pe atât de modestă şi de un simţ al poeziei ieşit din comun. Am acasă un volum al Domniei Sale: Cele mai frumoase balade germane…) publicat în 1969 la C.R. de către maestrul Marin Preda cu un cuvânt introductiv al acestuia. Mă întreb de ce oare această carte nu a fost retipărită? Mult mai târziu, după 1989, l-am regăsit pe poetul, eseistul şi traducătorul Schenk la Cluj cu alte cărţi ale Domniei sale şi cu o „traistă” plină de opere proprii şi traduceri, însă nu o reeditare a „Baladelor”. De ce? Oare suntem atât de ne-europeni încât să ne putem permite a da cu piciorul în alte valori culturale pe care le posedăm, însă nu ne ocupăm de ele? Întrebări peste întrebări! Din păcate nu-l cunosc personal pe Cristian Schenk; l-am văzut o singură dată prin anul 2000 când i s-a acordat titlul de Cetăţean de Onoare al municipiului Cluj. Felicitări Doamnei Baciu pentru că ni-l readuce în conştiinţă pe acest deosebit om de cultură!

Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro