Ion Bîrlădeanu s-a născut în 1946 la Zăpodeni, județul Vaslui și, de la 18 ani a plecat de acasă pentru că nu îi plăcea să stea la țară. Primul oraș pe care l-a văzut este Iașul, urmând apoi Galați, București și alte orașe din țară. Aproape toată viața a trăit în și din gunoaie, chiar colajele care l-au făcut celebru la mai bine de 60 de ani fiind realizate din reviste găsite în gunoi. Viața sa bate filmul și, dacă îl lași, îți povestește și trei zile încontinuu despre cum și unde a trăit. După anul 2008, când a fost văzut de artistul Ovidiu Feneș și recomandat proprietarului de galerie Dan Popescu, viața sa s-a schimbat și totuși nu prea. ”Gloria mea durează o zi-două, sau poate doar un sfert de oră, apoi oamenii mă uită”, spune artistul. Totuși, în scurta sa carieră de artist cunoscut și recunoscut a intrat în contact cu multe vedete, întâlnirea sa cu actrița Angelina Jolie fiind unul dintre episoadele pe care le povestește cu mare plăcere. Dorina Cioplea a realizat, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro, un interviu cu Ion Bîrlădeanu.
Ați părăsit de tânăr satul în care v-ați născut și, ulterior, ați revenit doar de câteva ori. De ce ați plecat de acasă?
Păi nici nu mai știu cum am plecat prima dată. Era colectiv și nu-mi plăcea să stau la țară. Am mers la Iași cu un consătean. Am rămas și repetent la matematică. Este poveste lungă.
Eu am fost elev în Iaşi şi am făcut şcoala profesională de zidari. Am terminat şcoala dar nu mi-a plăcut meseria asta niciodată. Ştiu să fac pereţi… şi acum ştiu. Pot să repar un perete, pot să dau glet. Îmi place, în schimb, vopsitoria. Mă pricep să vopsesc geamuri, să chituiesc. Dar nu asta este important. M-am dus la Galaţi, al doilea oraş în care am fost, după Iaşi, şi am ajuns la Combinatul Siderurgic. Am debutat ca lopătuş mecanic, la săpat chensoane, am lucrat la lopată, la săpat. Am lucrat două luni şi apoi m-a luat unul de acolo. Atunci aveam 18 ani, acum am 65. Eram copil atunci. Eram frumos ca Rudolf Valentino. Credeam că sunt nemuritor, dar arta mea știu că nu va muri.
Pe atunci pictam oameni după fotografie. Aveam atunci o răbdare… acum nu mai am răbdare. Nu am mai pictat de ani de zile. Cred că de vreo 30 de ani. Ştiu să fac caricaturi. După Galați am ajuns în Delta Dunării. De două ori am fost la stuf în viața mea. Eu acum dacă ar trebui să mă mișc în sus și în jos aș face mai bine ca un actor, pentru că actorii nu au experiență. Nici eu nu aș avea să îl joc pe Shakespeare, spre exemplu, dar în anumite scene aș juca foarte bine.
Ați făcut până acum sute dacă nu chiar mii de colaje. Când ați început să le faceți și cum v-a venit ideea?
Eu am fost gunoier. Am avut o viață grea. Acum s-a schimbat într-un fel dar… gloria mea ține câte o zi-două, un sfert de oră și apoi oamenii mă uită.
Eu pe vremea tovarășului Ceaușescu veneam de la lucru și făceam colaje. Dar nu din astea politice. Am avut eu câteva, dar altfel. Așa am început, treptat. Primul colaj l-am făcut înainte de 79. Prima dată nu am făcut colaje așa perfecționate. Am făcut alt gen de colaje. Dan Popescu, cel care s-a ocupat de mine, a stat o zi întreagă să le pună cap la cap, pe etape, de unde am început și până unde am ajuns. De la desene, de la fotomontaje, la caricaturi, de la tot felul de aiureli.
Din 2008 viața vi s-a schimbat. Acum locuiți într-un apartament, aveți căldură și apă, după ce ani de zile ați locuit pe unde s-a putut, în gunoaie. Ce a însemnat pentru dumneavoastră faptul că aţi avut ocazia să expuneţi?
Mă cunoaște lumea acum. Am şi ziare şi reviste acasă cu interviuri. Ştiu să dau interviuri. Alţii vin cu fiţuică. Sunt fericit că am vorbit la radio pentru prima dată în România şi mi s-a spus că mă aude o ţară întreagă. S-au schimbat lucrurile. Acum stau în două camere la demisolul unui bloc.
Ce teme abordaţi în colajele dumneavoastră? Despre cine faceţi colaje? Din ce vă inspirați?
Despre toată lumea. Nu îmi mai trebuie nicio inspirație, le fac la voia întâmplării. Îmi vin idei la fața locului. Multă lume se distrează când vede colajele mele. M-a întrebat și doamna Angelina Jolie ce actori îmi plac, ce regizori… Dacă aș fi știut engleză, știu doar câteva cuvinte. Mi-ar fi plăcut să stau o jumătate de zi și să am un translator mai bun, pentru că cine îmi traducea nu îmi spunea chiar tot. I-am spus Angelinei Jolie: îmi pare rău dar nu am văzut niciun film cu matale.
Ați avut ocazia să vedeți expoziții importante, să fiți la curent cu ce se întâmplă acum în artă. Dintre artiştii contemporani cine vă place?
Eu am cărţi. Eu sunt foarte documentat, atâta că nu ştiu eu să mă exprim ca la carte. Îmi place de Perjovschi. Are un talent… el mai mult mâzgăleşte. Mai e şi domnul Mihai Stănescu, în comunism. A avut succes înaintea mea. A avut curaj în comunism. I-au dat francezii o garsonieră… dar a fost totuși patriot, că a venit înapoi.
Colajele dumneavoastră abordează tot felul de teme, în special politice. Mai ştiţi pe cineva care să facă ce faceţi dumneavoastră?
Nu. În genul acesta nu cred. Am avut o fată Miruna, tânără, mi-a arătat nişte colaje foarte bune. Are un gen de colaje… aşa, mai absurde. Un fel de Picasso. Eu semăn şi cu Duchamp şi Warhol.
De foarte mulți ani locuiți în București, în diferite zone. Ce v-a oferit acest oraș și ce părere aveți despre el?
Bucureştiul ăsta este un oraş… este el cultural, dar mai mult vine provincia şi îl ajută. 
Când am venit în Bucureşti îmi pierdusem buletinul. Veneau 9 consăteni în Bucureşti şi vroiam şi eu să merg cu ei, dar îmi ascunsese tata buletinul. La București am lucrat ca muncitor, după ce am plecat a doua oară de la Galați. După asta am trecut la alte meserii. Lăcătuș monteor. Am lucrat în peste 300 de locuri în viața mea. Mă plictiseam repede. Nu stăteam mult timp într-un loc. În perioada aia stăteam la cămin. E lungă povestea. Pot să vă povestesc 3 zile. După asta am lucrat la vagoane. Este o meserie foarte grea, nu poate să lucreze oricine acolo. La vagoane am stat 6 luni. Eram o echipă frumoasă, și mai tineri și mai bătrâni. Eram o gașcă. Lucram și cu deținuți atunci. În vremea aia eu desenam cu creta pe stâlpi. Nu aveam habar de colaje atunci. După l-am cunoscut pe nea Bănică, un bărbat care m-a pus să termin școala. Am dat la seral. Am continuat două trimestre și apoi m-am lăsat. Am trăit din ce am putut.
