„Pagina de gardă” de Ştefan Jurcă

ian. 18th, 2012 | By | Category: Postcard

La Editura Dacia XXI a apărut volumul „Pagina de gardă” de Ştefan Jurcă. „În cea de-a patra carte a sa, scriitorul readuce în actualitate problematica anilor `70, cu absolvenţi de facultate repartizaţi ”în producţie” în diverse centre muncitoreşti din ţară, trimişi acolo să construiască socialismul şi ”să ridice socialismul pe cele mai înalte culmi”. Cartea este, de fapt, un rechizitoriu făcut unei societăţi închistate şi lipsite de perspectivă făcut de către nişte tineri sacrificaţi pe altarul unei ideologii mutilante”. (Nicolae Scheianu )

Comentând volumul de debut Peretele cel mai iubit (1997), cuprinzând 23 de proze scurte, anticipam că în viitor „nu este exclus proiectul unei naraţiuni de amploare care să fructifice, într-o structură unitară, astfel de elemente disparate” (Punct critic, 2004, p. 160). Şi, într-adevăr, acea „O anumită artă a povestitului în proza scurtă” a scriitorului Ştefan Jurcă se transformă în artă a romanului în cartea Pagina de gardă (Editura Dacia XXI, 2011). Translaţia e voită, ambiţia de a elabora roman e mărturisită şi comentată de autor în unele momente din desfăşurarea tramei epice. Mai întâi, în ce priveşte universul uman abordat, genul scurt pare neîncăpător, mai apoi, în etalarea mijloacelor de expresie, romanul e considerat mult mai generos, dând posibilitatea autorului să se mişte în voie pe o largă claviatură compoziţională. Cu toate acestea, miza existenţială a scrierii romanului precumpăneşte în faţa mizei formale şi constructive de alcătuire a unei naraţiuni. Salvarea unui conţinut uman-istoric traversat de o galerie de personaje mai mult sau mai puţin conturate capătă prioritate în raport cu modalităţile uzitate spre a face relevantă estetic transfigurarea acelei substanţe de viaţă avută în vedere. Există mai multe „voci” narative, romanul se vrea polifonic, dar instanţele intrigii cedează treptat perspectiva lor particulară în favoarea unei viziuni integratoare, coagulante, prin intervenţia şi prezenţa discretă ale unui Autor doar parţial omniscient, dar mai peste tot având calitatea de martor sau de receptacul şi de judecător al lucrurilor relatate, văzute mai ales, însă şi auzite de la alţii. Jucată sau mimată cu inocenţă, implicată ori detaşată, postura de scriitor devine un rol asumat treptat şi edificat pe parcurs, într-o strategie laxă în aparenţă, dar deloc întâmplătoare, întrucât cineva în culise trage sforile şi struneşte acţiunea spre a nu lâncezi în poveşti spuse la gura sobei sau pentru a adormi conştiinţe ori a trişa cu adevărul istoric. În acest fel conceput, romanul se prezintă cu garda trasă în jos, totul fiind, cum s-ar zice, la vedere, atât logica succesiunii alerte a episoadelor, cât şi maniera de a le înfăţişa şi asambla vioi pentru a susţine impresia firescului şi a autenticului, chiar şi atunci când unele momente şi scene pot părea minore sau sunt anume prezentate în banalul şi derizoriul lor, ca făcând parte inevitabil din „lumea asta mare şi plină de nimic”. Autorul devine legatar al dorinţei Tatălui, figură tutelară, pentru a crea în scris „lumea din Valea Deznei”, un fel de Macondo autohton pentru Ştefan Jurcă, în care sens e invocat Naratorul cu misiunea sa specifică: „eu am nevoie de unul ca tine cu artă pentru scris”, ca „să scrii povestea zonei noastre, lumea în care am trăit şi trăim încă”. Scopul e şi el dezvăluit cu ingenuitate: „Aşa vin vremurile peste oameni când nu mai poţi să pricepi ce se întâmplă cu mersul lumii. Toate ies din matca lor… O iau razna” şi, ca atare, „Ele nu trebuie lăsate să piară ori să fie scrise prost de către alţii”. Convins că se înhamă la o misiune dificilă, Autorul acceptă convenţia de a salva prin scris o lume în schimbare, implicat fiind cu întreaga fiinţă în derularea ei. El preia mai întâi o istorie recuperată fragmentar din spusele altora, îşi pune la bătaie propriile amintiri din copilărie, îşi scormoneşte memoria şi evocă selectiv momente trăite în satul de origine, ulterior înlănţuite cu altele traversate în vremea studenţiei şi în perioada intrării „în câmpul muncii”, cum se spunea în limbajul de lemn al epocii. Un triunghi geografic, trasat de locuri ajunse repere existenţiale (Sebiş – Corona – Rivulus), face ca în mare parte filonul autobiografic să suporte o ficţionalizare greu de recunoscut de urmaşi, dar cu conotaţii şi trimiteri recognoscibile, uneori până la amănunt, de contemporanii evenimentelor reale, proiectate acum într-o imaginaţie care tinde să le scoată în afara timpului şi să le confere un adevăr general uman: „Eu construiesc o lume pe care nu ştiu dacă o voi regăsi vreodată în realitate”. Natură răzvrătită, contradictorie, problematizantă, Autorul, versus Naratorul, recurge la o bogată paletă de tehnici şi de mijloace artistice spre a-şi face cât mai plauzibilă şi captivantă, dacă se poate, „povestea” vieţii sale, în aşa fel încât în roman, spre a-şi spori veridicitatea, sunt chemate să-şi dea măsura expresivă modalităţi comunicaţionale din cele mai diverse, apelându-se inclusiv la pagini de jurnal, extrase din presă, corespondenţă, pasaje eseistice, inserţii istorice şi critice, în genere conforme cu statutul social şi intelectual al protagoniştilor şi în funcţie de situaţiile în care sunt angrenaţi. Dacă unele nume sunt codificate, altele, de sorginte livrescă, sunt menţionate ca atare, ca într-un repertoriu bibliografic, specificaţi fiind autori, cărţi şi publicaţii frecventate de Autor la intersecţia cu scrisul său, alegerea fiind deliberată, dar câteodată pur aleatorie, fără vreo legătură cu problema dezbătută. E o mărturie şi nimic mai mult (e citată, de pildă, revista „România literară” în momentul în care se renunţă la titulatura proletcultei „Gazete literare”) despre ce este şi se vrea a fi la modă în literatură pentru un „erou” preocupat totuşi de lectură: „Aşa trăieşte Dorin în lumea viziunilor poetice, o lume paralelă cu lumea reală”. Romanul Pagina de gardă nu e însă şi nici nu se vrea a fi paralel cu lumea reală reflectată în el, chiar dacă miza polemică cu sistemul politic comunist e coborâtă în subsidiar, tratată aluziv şi în cheia îngăduitoare a ironiei şi a umorului stenice: „Televizorul mergea pe posturi sârbeşti (la Torţişoara, aliasTimişoara)… Se mai găseau produse alimentare, mai scumpe şi la negru, dar de foame nu răbda nimeni”. Marea întorsătură („Acum că am revenit la vremuri apuse”), căderea comunismului, e simţită în toată ambiguitatea ei, previzibilă şi imprevizibilă mai pentru întreaga suflare din Estul Europei, surprinsă însă lapidar şi elocvent:

– Sigur, în pragul prăbuşirii unui sistem, sunt servicii care fabrică zvonuri. Zvonodrogul este o armă psihologică…

– Deci şi tu aştepţi o schimbare în politica României…

– Tu crezi că toţi suntem aşa de proşti cum ne prefacem?

– Da, suntem laşi…

– Suntem la picioarele Zeului…

– Bravo, eşti poetă, dar cine e Zeul?

Ştefan Jurcă are şi curajul şi talentul de a fi cinstit cu sine, oferindu-ne o oglindă, uşor aburită, în care fiecare dintre noi ne putem privi cu folos, lăsând jos ori ridicând garda sau masca în totalitatea ei de pe figură, spre a descoperi ce suntem „pe lumea asta mare şi plină de nimic”., a scris Augustin Cozmuţa în revista Nord Literar, nr. 11-12/2011.

Număr de vizualizări :1817



Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro