„Marginalizarea scriitoarelor – nu întotdeauna pe criterii literare –, minimalizarea lor, s-a întâmplat în toate epocile, fără excepţie”

ian. 29th, 2012 | By | Category: Studioul de carte

La Editura Cartea Românească a apărut volumul “Fotografie de grup cu scriitoare uitate: proza feminină interbelică” de Bianca Burţa-Cernat, premiat în cadrul Galei Tinerilor Scriitori, ediţia a II-a, cu premiul „Tânărul critic literar al anului 2011”. „(…) Bianca Burţa-Cernat sesizează, cu o energie recuperatoare ce trebuie consemnată, impasurile globalizării şi capcanele actualităţii culturale.”, a scris criticul literar Cornel Ungureanu. Andra Rotaru a dialogat cu autoarea, în exclusivitate pntru AgenţiadeCarte.ro

De ce proză feminină interbelică?

De ce proză şi nu poezie (sau teatru ori eseu)?! Pentru că autoarele noastre se afirmă în literatură mai întâi ca prozatoare. Deşi încă de pe la sfârşitul secolului al XIX-lea destule femei scriu la noi poezie, ele nu scriu lucruri suficient de semnificative încât să aibă rost să vorbim despre poezia lor. Cu foarte mici excepţii (Magda Isanos, Maria Banuş), poetele noastre nu-şi găsesc o voce a lor, nu depăşesc nivelul mediocrităţii, al conformismului, nu au cu adevărat o conştiinţă a lirismului (cu toate metamorfozele conceptuale pe care le implică, în timp, acesta) înainte de Al Doilea Război Mondial. Abia după aceea putem vorbi – cu folos – de existenţa unor voci feminine distincte în literatura română.

În schimb, proza scrisă de femei, la noi, între cele două războaie, mi s-a părut un fenomen semnificativ. Aici acumulările cantitative se corelează şi cu un… ,,salt calitativ”. Sigur, din cele câteva zeci de prozatoare române interbelice, câte am reuşit să identific, sunt de luat în serios – de (re)citit, de (re)interpretat – nu mai mult de zece-cincisprezece. Dar aceste zece-cincisprezece autoare – aproape perfect sincrone modernităţii literare româneşti – completează o imagine până acum uşor trucată, zic eu, a prozei noastre din anii ’20-’30 ai secolului trecut. Fără ele, aşa cum sunt plasate, în arrière plan, cu excepţia Hortensiei, fără ele zic, ,,fotografiei” de epocă îi lipseşte ceva esenţial. Mi-a plăcut să mi-i imaginez pe Camil Petrescu şi pe Sebastian flanând pe Calea Victoriei în tovărăşia Anişoarei Odeanu sau a Cellei Serghi; să o reaşez pe timida Lucia Demetrius undeva într-un fund de sală la conferinţele asociaţiei Criterion; să o ,,aud” pe Ticu Archip, profesoara de matematică, luând cuvântul la şedinţele Sburătorului; să o ,,văd” pe adolescenta Henriette Yvonne Stahl stând de vorbă cu… N. Iorga despre ,,problema ţărănească” şi despre romanul Voica; să urmăresc extravaganţele politice şi literare al Soranei Gurian şi aşa mai departe… Ignorarea componentei feminine a lumii literare interbelice nu încetează să mă uimească… În fine, ar fi multe de spus pe această temă, însă nu aş vrea să reiau prea mult din ce am scris deja în carte.

Anvergura culturală în literaturi diferite, a modului de percepere şi receptare a scriitoarelor femei „marginale”, este clar diferenţiată. Cum stau şi au stat lucrurile în România? A existat vreo perioadă de marginalizare maximă a acestora?

Marginalizarea scriitoarelor – nu întotdeauna pe criterii literare –, minimalizarea lor, s-a întâmplat în toate epocile, fără excepţie. Şi se mai întâmplă şi azi, chiar dacă într-un mod mai puţin evident, mai… insidios. Postmodernitatea, mai ales în versiune românească, nu e deloc incompatibilă cu patriarhatul. Un patriarhat soft (poate nu altceva decât un alt nume pentru postfeminism), care nu-şi mai impune restricţiile, interdicţiile direct. Nici nu mai are nevoie, pentru că acestea au fost deja interiorizate de cel ,,opresat”; cenzura e înlocuită, insidios şi eficient, cu autocenzura. Am uneori impresia că destule dintre scriitoarele afirmate în literatura română a ultimelor două-trei decenii au interiorizat atât de bine un model ,,patriarhal” al feminităţii şi implicit imaginile-clişeu ale femeii scriitoare, încât fac tot posibilul să se menţină între graniţele acestui ,,model”, să nu contrarieze printr-un prea mare curaj literar. Şi îşi găsesc şi argumente, uneori chiar foarte sofisticate. Se ascund, bunăoară, în spatele unor teorii ale corporalităţii în literatură sau în spatele oportun invocatului ,,canon alternativ” ori al desuetudinii canonului estetic. Dar asta ar fi o altă discuţie – şi, eventual, un subiect de analiză pentru o altă carte, mai ,,enervantă” (pentru unii…) decât cea pe care tocmai am publicat-o…
Am deviat puţin de la întrebare. M-ai întrebat care a fost, la noi, cea mai neagră perioadă de marginalizare a scriitoarei, iar eu ţi-am vorbit despre cea mai, insidioasă, cea mai subtilă formă de marginalizare.

Care este importanţa scriitorilor „marginali” în configurarea „vieţii literare”, în România?

Mi-ar fi greu să răspund pe scurt. Un răspuns la această întrebare comportă nenumărate detalii şi nenumărate nuanţe. Mai ales că ,,marginalitatea” e relativă şi fluctuantă de la o epocă la alta. Şi, apoi, sunt ,,marginali” şi ,,marginali” – iar termenii de ,,marginalitate” şi de ,,minorat” se suprapun doar pe mici porţiuni. Am să spun doar un lucru: că o literatură se construieşte nu doar cu valorile majore, în mod inevitabil puţine şi ţinând de excepţie, nu de regulă, ci şi cu contribuţia nenumăraţilor scriitori de al doilea sau de al treilea plan; ei sunt un factor de emulaţie, întreţin un climat literar, sunt magma din care ţâşnesc, din timp în timp, individualităţile creatoare. E, în fond, o banalitate: nu există literatură în afara unui mediu socio-literar; or, acest mediu socio-literar presupune existenţa unui cât mai mare număr de ,,actanţi” – mulţi şi mărunţi… Obişnuiesc să repet o frază a lui Rebreanu: ,,Îmi place să tac – zicea el –, dar îmi place să tac la Capşa”…

Există cazuri de scriitori marginalizaţi, redescoperiţi fulminant în ultima vreme? Există şi în cazul aşa ziselor „redescoperiri” mici şi mărunte interese?


Redescoperirile, relecturile, reevaluările unor autori care în altă epocă au fost mai slab cotaţi – Bonciu şi Fântâneru, de exemplu; sau, la un alt nivel, ceva mai sus, Blecher – sunt determinate în cea mai mare măsură de schimbarea paradigmei de lectură de la o epocă la alta. N-aş vorbi de ,,mici şi mărunte interese”; aş vorbi, cel mult, de parti pris-uri ideologice şi/sau generaţioniste.

Există explicaţii pentru inexistenţa unei sinteze „cu privire la apariţia şi evoluţia femeii-scriitoare în spaţiul românesc”?

Găsesc că principala explicaţie a absenţei unei astfel de sinteze e prejudecata insignifianţei, a secundarităţii temei respective. Dacă aş intra acum în detalii, aş răni, probabil, anumite susceptibilităţi.

De curând, volumul a fost premiat în cadrul Galei Tinerilor Scriitori, ediţia a II-a. Te aşteptai să obţină o astfel de recunoaştere?

Cum am mai spus-o, e un premiu care mă bucură, mă onorează şi în acelaşi timp mă obligă. Mă obligă, pe mai departe, la seriozitate, la consecvenţă. Văd în acest premiu o investiţie de încredere. Care îşi aşteaptă, în viitor, confirmarea.


Cum crezi că evoluai tu, ca scriitoare, dacă treceai prin perioada interbelică?


Îţi mărturisesc că am reflectat de multe ori la acest ,,dacă…”. Să încerc să schiţez un fel de istorie personală contrafactuală?! E tentant, într-adevăr. Ca mai toată lumea, îmi fac, măcar din când în când, iluzii. Dar nu mă număr printre aceia care trăiesc în plină Iluzie! Mă ademenesc şi pe mine ficţiunile retro, dar − dată fiind structura mea sceptică – nu-mi pot imagina că, de m-aş fi născut în intervalul 1900-1920, aş fi devenit altceva decât, în cel mai fericit caz, profesoară la o şcoală de fete, într-un târg de provincie. Să-mi închipui că m-aş fi putut ocupa de critica literară în perioada interbelică?! Asta îmi depăşeşte capacitatea de autoiluzioare! Nu-mi pot îngădui decât o singură ,,iluzie” (acţionând în aşa fel încât să nu fie doar ,,iluzie”): că pot scrie critică literară azi, în anul de graţie 2012.

Număr de vizualizări :2172


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro