„Încerc să mă feresc de standarde”

ian. 8th, 2012 | By | Category: Dialogul de carte

Mihai Mateiu a debutat, de curând, cu volumul „Oameni”, colecţia “Minutar”, Editura Casa de Pariuri Literare. “Una dintre cele mai mari virtuţi scriitoriceşti este o frazare în care intenţia nu e făţişă, explicită. Altfel spus: autorul reuşeşte crearea unui întreg univers atât de firesc precum respiră. În ceea ce mă priveşte, nu încape nicio îndoială că volumul „Oameni” al lui Mihai Mateiu posedă această virtute. Pur şi simplu îi cred fiecare rând scris, îl cred pe cuvânt. Desigur, amândoi provenim din lumi similare, dar nu acest fapt conjunctural mă face să simt şi eu, asemenea autorului, însemnătatea ca atare a povestirilor de faţă, aceasta fiind acoperirea în aur a literaturii.”, a scris Attila Bartis. Andra Rotaru a dialogat cu Mihai Mateiu, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro

Finalul povestirilor în acest volum este adeseori neaşteptat, schimbi registrele. Cum îţi construieşti personajele şi acţiunile lor? Există autocenzură, mizezi pe inspiraţia de moment?

Într-adevăr, în unele dintre povestiri se întâmplă ceva neaşteptat pe final. În altele în schimb e doar o schimbare de ritm, o intensificare. Se pare că-mi plac switch-urile astea!
În privinţa personajelor pot spune că nu le-am închipuit, încercând ulterior să le pun într-o situaţie sau alta – oamenii din carte au venit la pachet cu momentele în care i-am surprins. Ideea fiecărui text a venit ca întâmplare, ca personaj într-o anume situaţie. Cred că putem numi inspiraţie momentele acelea miraculoase în care, în mintea bântuind pe cine ştie unde, se înfiripă brusc o poveste, începe să pâlpâie viaţa unui personaj. Uneori e ceva brusc, ca o înflorire superaccelerată pe Discovery, alteori ceva mai lin, aproape imperceptibil. Scrierea propriu zisă e doar munca de a scoate la iveală imaginile întrezărite în asemenea momente sau perioade. Sigur, există şi inspiraţia de pe parcurs – în cazul acestor texte, ea a fost însă mai mult de ordin stilistic, legată de cum să spun un lucru, nu de ce anume să spun. Pentru a răspunde la întrebarea ta: da, mizez pe inspiraţie, dar în privinţa incipiturilor, nu pe parcurs.
Termenul de cenzură nu-mi place deloc, rezonează urât pentru mine. Îl leg de ceva impus din afară – chiar şi autocenzura are în percepţia mea tot cauze exterioare, e o reprimare dictată de teama de ceva din afară. Nu am renunţat la poveşti sau idei, nici măcar la cuvinte, de teama receptării. Am renunţat doar la ceea ce am simţit că încarcă inutil textul, că nu-i aduce nimic în plus sau că-l explică prea mult. E un control asupra textului pe care-mi place să-l simt şi ca cititor.

Abordezi teme diferite, subiecte ce au nevoie de o atentă documentare sau experienţe trăite. Ţi-e mai uşor să scrii despre ceva trăit decât să creezi lumi pe care nu le-ai cunoscut îndeaproape în viaţa reală?

Diversitatea tematică a povestirilor mele e un lucru care mă bucură mult – poate pentru că apreciez diversitatea în general şi-mi plac oamenii şi artiştii capabili să exploreze zone diferite. Unele texte din Oameni au un sâmbure trăit, altele au doar câte o nuanţă, câte un detaliu în care am pus experienţa mea. Sigur, e mai uşor să vorbeşti despre lucruri cunoscute, dar şi tentaţia creării de lumi e mare. Poate că, odată cu vârsta, te poţi depărta tot mai mult de ceea ce ai trăit – într-un fel, cred că scade acea miză strict personală a scrisului, acea răfuială cu tine însuţi.

Pe cât de tăioase sunt unele povestiri, pe atât de pline de tandreţe sunt altele, precum „bunica murind”.

Da, ăsta e un alt lucru care mă bucură. Cred că e o proporţie destul de echilibrată de texte „hard” şi „soft”. Interesant a fost că şi scrierea lor a fost una alternativă, ca şi când fiecare cufundare în violenţă, în duritate, avea nevoie de un contrabalans de calm şi blândeţe. Despre textul la care te referi un prieten mi-a scris: „e aici o sensibilitate în stare pură, fără urmă de patetism, ceea ce e al naibii de greu de scris” – dacă am reuşit asta, sunt de-a dreptul încântat.

„fiecare om simte într-un fel când îşi pierde libertatea, chiar dacă nu e pregătit să şi recunoască sau să accepte lucrul acesta”

Tind să fiu de acord! De exemplu, cred că-ţi pierzi libertatea atunci când începi să faci compromisuri – de dragul unei cariere, a unui statut social, a unei vieţi mai uşoare. Îţi aminteşti discursul pe care-l ascultă Bruce Willis în Pulp Fiction, când şeful îi spune în ce repriză trebuie să piardă meciul? Ceva de genul: „O să simţi o împunsătură. E mândria. Fuck pride! Treci peste.” Cred că toţi simt împunsătura, e un sistem de alarmă – doar că mulţi reuşesc să-l amuţească, să treacă peste. Mă uimeşte că le scapă tot ceea ce pierd când fac asta – curajul, respectul de sine, demnitatea. Să recunoşti că ţi-ai pierdut libertatea ţine de un anumit curaj, pe care nu-l mai ai dacă ai luat-o pe calea asta. Bruce Willis alege însă corect!

„cred că seducţia e ceva atât de personal încât cu greu se poate vorbi despre ea”, spune unul dintre personajele tale. Ce crezi tu? Care e rolul acesteia într-o linie narativă, atrage abordarea acestei tematici un public mai divers? Care e implicarea psihologică a scriitorului în conturarea personajelor?

Şi eu cred că e greu să vorbeşti despre seducţie, e ceva incredibil de complex şi de fin. Aş asocia-o totuşi cu intuiţia, pentru că sunt sigur că nu există forme de seducţie care să funcţioneze oricând, asupra oricui. Eu unul sunt sedus, în literatură, de formele pe care le simt cele mai potrivite pentru poveştile pe care le îmbracă. La fel ca bătrânul pe care l-ai citat, încerc să mă feresc de standarde.
Nu-mi dau seama dacă abordarea seducţiei ca temă într-o povestire atrage un public mai larg – în ciuda temei, Interviul rămâne un text literar, nu devine un articol de revistă glossy.
Legat de implicarea psihologică a autorului: e totală, fără a înţelege însă prin asta consens ideologic sau acord emoţional.

Subiectele pe care le alegi sunt ancorate în prezent. Există mize imediate şi mize pe termen lung?

Nu ştiu dacă înţeleg bine întrebarea. Subiectele sunt ancorate într-un prezent al personajelor, nu al lecturii. Mizele acestor texte sunt strict literare şi eu nu le pot diferenţia pe termene. Dar, sigur, felul în care ele sunt percepute nu mai ţine de mine.

Care e prima amintire legată de începuturile tale ca scriitor?

E o amintire superbă. Sigur, atunci nu am avut conştiinţa faptului că scriu „literatură”, dar am simţit limpede că e „altceva”. S-a întâmplat într-o seară de iarnă, chiar în preajma anului nou. Ideea textului m-a lovit în plină stradă şi, ajuns acasă, am încercat să o pun pe hârtie – au trecut câteva ore fără să-mi dau seama, lucrând cu cuvintele. A fost o bucurie vecină cu nebunia – bucuria celui care îşi găseşte un sens. Nu conta că asta reconfigura toată existenţa mea, în care până atunci mersesem în cu totul alte direcţii. Am încă acel text, dar nu-l citesc niciodată – e despre cineva care descoperă că trebuie să scrie. L-am intitulat „Cuvânt înainte” – înainte la orice avea să urmeze.

Număr de vizualizări :2237


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro