“Lumea nu înseamnă doar contemplarea propriului buric”

mai 15th, 2011 | By | Category: Studioul de carte

Ovidiu Şimonca a publicat la Editura Cartier volumul incitant “Pot să vă mai enervez cu ceva? Interviuri între vehemenţă şi emoţie” (2009), care a reprezentat debutul său editorial. Printre scriitorii intervievaţi de Şimonca se regăsesc Matei Călinescu, Matei Vişniec, Dumitru Ţepeneag, Bujor Nedelcovici, Gabriela Melinescu, Gelu Ionescu ş.a. Andra Rotaru a dialogat cu autorul, iar interviul este preluat din revista Luceafărul de dimineaţă.

În 1989 erai student încă la Iaşi. Ţi s-au schimbat opţiunile profesionale după Revoluţie? Ce planuri aveai înainte de `89, pe care le-ai schimbat în favoarea altora?


Revoluţia a fost un noroc pentru mine. Am putut să fac jurnalistică, liber de cons­trângeri ideologice şi fără cenzura interioară. În vremea studenţiei, chiar din anul I de facultate, am propus nişte texte revistei „Opinia studenţească“. O citeam din liceu, îmi plăcea, doream să scriu şi eu acolo. Perioada mea de formare la „Opinia studenţească“ a fost destul de lungă, câteva luni; astăzi, mă întreb: ce redacţie ar mai avea atâta răbdare cu tinerii jurnalişti, fără experienţă, să-i pregătească vreme de câteva luni?

Când a căzut Ceauşescu, eu eram la „Opinia studenţească“. Din 23 decembrie 1989, vreme de trei luni, „Opinia studenţească“ a apărut de două ori pe săptămână. Apoi, după alte câteva luni, redacţia a hotărât să editeze un cotidian, doar pentru cititorii din oraş, nu doar studenţi, care s-a numit „Monitorul de Iaşi“. Acolo a fost adevărata ucenicie, acolo am căpătat reflexe de jurnalist de cotidian, acolo mi-am exersat stilul, acolo am trecut prin toate genurile jurnalistice.
Dacă nu era „Opinia studenţească“, dacă nu cădea Ceauşescu, aş fi ajuns, probabil, un umil profesor de Istorie, într-un sat unde puteam să mă plafonez foarte repede, bând cu directorul de şcoală, cu şeful de post sau cu primarul. Exista acut această perspectivă  – repartiţii în marile oraşe nu se mai dădeau, satul românesc trebuia „ridicat“. Vorba vine „ridicat“, pentru că, în acea vreme, Ceauşescu începuse grotestul plan de sistematizare rurală, care a distrus, în mare parte, satul românesc. Eu eram student la Facultatea de Istorie şi Filozofie. Rolul meu ar fi fost să devin „un cadru de nădejde“ al Partidului Comunist Român, implementând politica agrară al aceluiaşi unic partid.

Mai era o cale, la care nu doream să mă gândesc. Fiind la o facultate ideologică, ca să obţii un post mai bun şi nişte avantaje, puteai să devii activist sau să accepţi cola­borarea cu Securitatea. Perspectiva mă speria, dar trebuie să recunosc că orice s-ar fi putut întâmpla cu mine. Pe mine nu m-a căutat nici un securist ca să mă racoleze, iar la şedinţele ideologice eram destul de rezervat, foarte rar luam cuvântul. Când a căzut Ceauşescu, eram în anul al III-lea de facultate (pe vremea aceea se făceau patru ani), nu prea mă gândeam la repartiţie. Îmi plăcea la „Opinia studenţească“, în şedinţele de sumar (de două ori pe săptămână) se comentau emisiunile de la Radio Europa Liberă. Puteai să scrii reportaje fără să-l invoci pe Ceauşescu. Puteai să scrii destul de liber despre cărţi. „Opinia studenţească“ a fost, pentru mine, un loc privilegiat. Îţi rămânea o dâră de libertate după fiecare număr. Aşa că, revin la ce spuneam la început, căderea lui Ceauşescu a fost un noroc. Profesional şi uman. Facultatea s-a primenit cu noi cursuri şi noi cadre didactice, am căpătat încă un an de studiu, absolvind în 1992, s-a făcut istoria doctrinelor politice, se discuta despre comunism – încadrat în totalitarism, se făceau cursuri practice de sociologie. Doi ani de zile, am mers în paralel, cursuri şi lucrul zilnic la ziar, pe urmă m-am dăruit deplin jurnalisticii.

Cum te-ai menţinut în pre­să? Ţi-a modificat în vreun fel imaginea de ansamblu despre ce se poate şi ce nu se poate face/ spune/ scrie în România?

Am mai avut încă un noroc, după 1989. Iaşi-ul era un oraş cu destule evenimente. Redacţia BBC în limba română era interesată (extinzându-se după 1989 ca impact şi audienţă) de corespondenţe din Iaşi (câtva timp, pur şi simplu, editorii de la Londra sunau în redacţia noastră şi ne întrebau dacă le putem scrie o depeşă; m-au găsit întâmplător şi am transmis pentru BBC, încurajat fiind de Ana Maria Bota şi Alexandra Ionescu, care coordonau, de la Londra, programele în limba română). Apoi, l-am cunoscut, la Iaşi, pe Christian Mititelu, directorul redacţiei BBC în limba română, venit să se intereseze de tineri jurnalişti. M-a rugat să le propun subiecte din Iaşi, cu relevanţă naţio­nală, pe care să le transmită în programele BBC. Am propus câteva subiecte, au fost difuzate. La BBC am priceput foarte repede care sunt exigenţele şi aşteptările acelui post de radio care transmitea în România şi am devenit unul dintre cei mai activi corespondenţi din ţară (am şi fost corespondentul lor în Republica Moldova, la câteva alegeri). BBC avea şi o redacţie la Bucureşti. Am fost curtat, destulă vreme, să mă mut de la Iaşi la Bucureşti. Am ezitat îndelung. Abia în 1999, m-am mutat la Bucureşti şi am devenit angajat permanent al BBC-ului, mai întâi redactor, apoi editor-coordonator. Trebuie să mai spun că şi la Iaşi, tocmai pentru că exista colaborarea mea cu BBC, am fost, vreme de cinci ani, redactor-şef al unui post local de radio, unul dintre primele posturi comerciale, Radio Nord-Est. Şi acea perioadă a fost una fastă, postul de radio era axat pe ştiri, ponderea era informaţia, se făceau şi dezbateri, erau multe intervenţii în direct. Aşa că, zece ani, am fost om de radio, plecând de la BBC în noiembrie 2003, prin demisie, în semn de solidaritate cu Traian Ungureanu, care fusese obligat să părăsească BBC-ul. N-am crezut că reflexele din presa scrisă se păstrează, dar acum pot spune că acumulările de la tinereţe mi-au fost foarte utile. M-am întors în presa scrisă, la „Evenimentul zilei“ şi, din februarie 2005, la „Observator cultural“. La „Observator cultural“ a fost, din nou, simplu. Eram şomer (iarăşi după o demisie!), m-a sunat Carmen Muşat şi mi-a propus să lucrez cu ea la revistă. Am acceptat după câteva zile.
Astăzi, cred că e tot mai greu să faci presă, e tot mai greu să fii credibil, polarizarea excesivă a opţiunilor politice duce şi la o polarizare a presei. Astăzi, e tot mai greu să fii jurnalist, trebuie să fii propagandist, să acuzi, să te comporţi ca un procuror. Mă feresc cât pot de locurile unde nu se face presă. „Observator cultural“ îmi este şi refugiu profesional, în faţa presei militante, şi sprijin. Eu cred că lumea culturală româ­nească trebuie tratată, în presa culturală, după criteriile presei generaliste. Adică, să oferi o consistentă doză de actualitate culturală şi să o faci prin toată diversitatea genurilor, prin ştiri, prin interviuri, prin anchete, prin dezbateri.

Poţi să rămâi singur într-o lume literară, politică şi in­telectuală?

Da, poţi. Şi? Poţi să fii înjurat! Şi? Ţi se pot reproşa diverse luări de poziţie! Şi? Eu scriu la revistă cu faţa către cititor. Şi nu sunt singur.

Cât de realişti ţi se par scriitorii tineri de astăzi, cât de conectaţi la ceea ce se întâmplă în jur?

Destul de puţin realişti. E între ei destulă animozitate, destulă râcă, de multe ori mi­zele disputelor dintre ei sunt minore. Dar cred că toate acele contacte internaţionale pe care le au, lecturile publice, gazetăria pe care o practică unii dintre ei sunt folositoare. Aceşti scriitori tineri au nevoie să vadă că lumea nu înseamnă doar contemplarea propriului buric.

Se implică tot mai mulţi scriitori în via­ţa politică, socială? Tema comunismului în literatură sau cinematografie este încă prizată atât în România, cât şi în afară. Este mai facil pentru cititori să ia astfel contact cu o istorie recentă?

E foarte bine că se scrie despre comunism în acest fel. Ne-am săturat de lucruri fade, aride, de teoretizări teziste. Înţelegerea comunismului are nevoie de aceste povestiri, „legende urbane“, cum le-a numit Cristian Mungiu, are nevoie de memoria comună a vieţii cotidiene, memorie care e foarte bine să fie resuscitată. Copiii care, atunci, în 1989, erau „şoimi ai patriei“ sau „pionieri“ vor înţelege comunismul lăsându-şi amintirile să circule liber. Şi vor înţelege comunismul când tot mai multă lume va povesti cum a trăit în vremea aceea. Acest schimb de amintiri e fertil şi pentru înţelegere, şi pentru formarea literară a tinerilor scriitori.

Volumul “Pot să vă mai enervez cu ceva? Interviuri între vehemenţă şi emoţie”, Editura Cartier, reprezintă debutul tău editorial şi reuneşte nume de maximă importanţă pentru literatura română. Care au fost premisele de la care ai plecat? Cum ai realizat selecţia?

Sunt 25 de interviuri, dintr-un total de peste 150, câte am făcut pentru „Observator cultural“ în perioada 2005-2009. Am dorit să includ interviuri care să spună ceva despre literatura română actuală, despre cum şi cu cine această literatură poate să fie vizibilă pe plan internaţional, despre disputele de idei care au brăzdat aceşti ani, o literatură în care să-i citim şi pe scriitorii care nu trăiesc în România. Aşa şi-au găsit loc, în acest volum, interviuri cu regretatul Matei Călinescu, cu Matei Vişniec, Dumitru Ţepeneag şi Bujor Nedelcovici, de la Paris, cu Gabriela Melinescu, de la Stockholm, sau cu Gelu Ionescu, de la München. În general, cred că pot să fiu un jurnalist care să stea de vorbă, faţă în faţă, intervievând riguros, sceptic şi informat, atât cu Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Mihai Şora şi Alexandru Paleologu, dar şi cu Antoaneta Ralian, Nora Iuga, Livius Ciocârlie sau Petru Cimpoeşu. „Noul val“ al literaturii române l-am „pus la teasc“ pentru o altă carte. Există şi un contrapunct artistic, fiind incluse în carte interviuri cu Andrei Şerban, Victor Rebengiuc şi Marcel Iureş.

Număr de vizualizări :1702


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro