„Barbaria – am mai spus-o, este ţinutul meu fictiv, în care am locuit o vreme!”

feb. 27th, 2011 | By | Category: Studioul de carte

Volumul de versuri “Dincolo de Barbaria” de Lucia Negoiţă a apărut în anul 2010, la Editura Brumar, fiind cel mai recent volum al autoarei. Dintre volumele publicate de-a lungul timpului: “Poeme” (1973), “Roza şi închipuirea” (1976), „Duminica spre luni” (1980), „Cazemata de rouă” (1983), „Scena de conversaţie” (1986), “Turnul cailor albaştri” (1987), “Gara de Est” (2003). Andra Rotaru a dialogat cu autoarea despre cel mai recent volum al acesteia, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro

În cel mai recent volum al dvs., “Dincolo de Barbaria”, Editura Brumar (2010), violenţa capătă uneori valenţe senzuale, e înăbuşită de simţuri dintre cele mai fragile şi paşnice.

Ai făcut prima mişcare, dragă Andra Rotaru. Ce mai început de poveste, pe care îl scrie o tânără şi frumoasă poetă… Intru cu plăcere în acest joc al dialogului. E un dans pe sârmă, în care înălţarea şi căderea trăiesc deodată, în învelişul aceleiaşi secunde… Zborul poartă cu el, ezitarea, îndoiala, spaima… Rănile toate încredinţate de “cosmosul” feminităţii… Dar şi de timpul în care ne este dat să trăim.

Violenţa acestui timp duce la perfecţiune, înstrăinarea de propria fiinţă. Tiparul unui cod de existenţă pentru care nu eşti, poate, pregătit, te acaparează până la fibra cea mai adâncă. În făptura “impură şi sfântă” vieţuiesc deopotrivă, păcatul şi neprihănirea. Cu încărcătura aceasta, de lunecoasă ambiguitate, este în stare adevărul poeziei să concureze adevărul vieţii?

Aşa am pornit către o ţintă, … dincolo… cu merindele mele de vajnic pământean, uitate prin vechi buzunare… Barbaria a devenit un ţinut ficţional de voci şi de imagini.

Despre cartea asta de poezie care stă acum, între noi, ca o imaginară tablă de şah, poetul Şerban Foarţă spunea, într-un interviu din 16 februarie a.c. “ <<Dincolo de Barbaria>> e titlul unei cărţi a Luciei Negoiţă, apărută mai acum câteva luni, la Brumar. E un melanj indiscemabil şi subtil de dramatism şi ironie, de suferinţă şi seninătate. De bravă acceptare, vreau să spun, a condiţiei (nu prea faste) a femeii: o grea amărăciune, fără o umoare neagră… Totemul poeziei Luciei Negoiţă pare să fie Cuminţenia Pământului, a lui Brâncuşi.”

Locuri odinioară încărcate de istorie, se aliniază unei mode a afişelor cu “nicu gigantu”, “vali minune fermecătoru` sau jean”. Care e limita dintre violentarea aceasta vizuală, ocazională şi cea culturală şi socială?

Limită? Graniţă despărţitoare? Mai degrabă e un schimb difuz între o formă de violentare (vizuală, ocazională), cum o numeşti, şi o alta, domintoare, agresivă, care atentează la echilibrul mental, social, cultural. Violenţa e, până la urmă, un demon al vântului dintr-o modernă Carte a lui Enoh. Ea se insinuează definitiv în vieţile noastre. De la muzica repetitiv obsedantă a formaţiilor la modă, până la filmele horror. De la proliferarea minciunii sociale, până la limbajul brutal al oamenilor de pe stradă. Lista izvoarelor violenţei poate continua astfel, la nesfârşit, fără vreun ajutor suplimentar “de regie”.

Şi iată, repet, locul comun: izvorul poeziei este pretutindeni. Dacă cel care scrie înalţă efemerul, diurnul, diformul, la condiţia artei adevărate, bătălia este câştigată. Uşor de vorbit. Mai greu, de scris.

În carte, i-am “scanat” cu un dram de duioşie sau cu o ironie “piperată”, pe unii dintre comedianţii la modă, care frâng inimile nuntaşilor de ocazie şi împătimiţilor lăcrimoşi, de telenovele. Într-o limbă sărăcită, cu o gramatică schiloadă, ei ajung să ne dea şi sfaturi, pasămite, la o adică… Aceste triste personaje dâmboviţene ne agresează pe posturile televizunilor, dar şi din dreptunghiul neîncăpător al plasmelor aflate la intersecţii, în pieţele oraşelor, pe autostrăzi. Aşa se întâmplă şi pe Bulivarul ăl nou al lui Pache, unde s-a scris mica istorie a primilor mei ani de viaţă. Într-o casă patriarhală, cu flori ale Maicii Domnului, care se încăpăţânază să se înalţe încă, pe conturul rece al câte unui gard de fier, cu fără număr, ţepe pedepsitoare.

Lumile mai puţin pragmatice se întretaie în poemele dvs. cu lumi de un pragmatism virulent. Ciocnirile dintre aceste medii diferite pot deveni axe poematice?

E o chestiune de dozaj între cele poetice şi cele nepoetice. Poezia postmodernă e plină de amestecuri ciudate, în care umbrele primelor trec ca nişte reflectoare buimace, peste făptura celorlalte. Am plasat cu bună ştiinţă, cu bună ironie, extrase de realitate frustă, vorbind despre ea însăşi, în limbajul care o reprezintă pe deplin. Am vrut de fapt să-l cobor pe cititor dintr-o lume a abstracţiilor, într-o falie colorată, vie, supravieţuitoare a realului. Aceste intruziuni brutale, de factură kitsch, sunt însoţite în subsidiar, de o permanentă atenţionare: pericol.

Nevoia de pozie pe care o invocau, în alte vremuri, editorialele unor reviste literare, intră azi în penumbră (cât de spinoasă era această temă rămâne de văzut…) Cum se împacă această lumină diminuată, de clar-obscur, cu apariţia unor cărţi incitante, ce menţin încă, pe mici insule culturale, interesul pentru actul poetic? Poeţi tineri şi maturi îşi iau meseria în serios, gata să intre în arenă, dornici, nu-i aşa, să fie învingători. Ce şanse au ei într-o societate a consumismului, a dezrădăcinărilor, aflată sub obsesia trecerii grăbite a timpului? Pun şi eu o întrebare. Nu pot face predicţii. Nici speculaţii. Până la urmă, luăm în calcul doar o frumoasă conspiraţie a imponderabilelor.

În poeme precum “În cârca lumii şi eu acolo floare Răsăriteană”, se concentrează o mică istorie personală?

Sunt în poezia pe care o aminteşti unele elemente palide de biografie. Acestea se pierd în întreg, ca petele de culoare într-un fragment de mozaic. Le-aş numi efecte de bravadă, asemănătoare râsului în cascade al unui adolescent, după care se aşterne acea tăcere specială, hrănită din propriul ecou.

Dar ţi-aş pune înainte şi câteva momente de viaţă adevărată. După terminarea facultăţii, s-au derulat primii mei ani de Radio. Hotărâtori în formarea mea ca om şi legaţi mai apoi de momentul debutului în volum. “Întâlnirile admirabile”, numite astfel de Anton Dumitriu (cu care am avut bucuria să fac un film de neuitat în ’90, la Televiziune…) au avut o bună influenţă asupră-mi, din partea celor vechi. Domnii de altă dată ai literaturii, arătau astfel, într-un miniatural portret robot: erau trecuţi de anii tinereţii… reintraseră în circuit după ani de închisoare, privaţiuni, interdicţii, în plan personal şi literar, deopotrivă. Odată cu ei, aveam să cunosc atunci, alte tipuri de existenţă, un alt tip de moralitate, în contrast cu sloganurile la modă despre “responsabilitatea creatorilor de literatură şi artă”. Mă pregăteam, fără să ştiu, pentru un drum lung, în care iluzia cea mai frumoasă a fost şi a rămas literatura.

În pozie, biografia “la vedere” a intrat după 1989. Am fost atât de absorbită de sensul nou pe care l-a cunoscut profesia mea de, între timp, realizator TV, încât am amânat cartea pe care o scriam, între două ture de montaj epuizante. După ani de tăcere şi risipire în zona vizualului, abia în anul 2003, apărea volumul “Gara de Est”. Prin natura meseriei legată de cărţi, de scriitori, multe dintre trăirile mele au acumulat o cantitate consistentă de viaţă… din vieţile altora. Ocaziile, întâmplările, coincidenţele s-au tras unele pe altele, într-o urzeală pe mai multe voci. Un moment de cumpănă m-a proiectat într-o zonă mai puţin cunoscută mie, a spiritualităţii. Şi tot aşa. Am mers spre trecut, în anii copilăriei. Cu sfială şi orgoliu. Cu teamă şi îndârjire. Încercând să alipesc alte teritorii fiinţei mele, care se lăsa, iar, robită poeziei.

Barbaria am mai spus-o, este ţinutul meu fictiv, în care am locuit o vreme.

Cât de mult vă lăsaţi influenţată de simboluri, atunci când scrieţi?

Aşa cum am avut vârste care purtau numele câte unui poet, am avut şi o vârstă a interesului pentru alchimie, semne, astre, “potriveli”. Atâtea chei către misterul fiinţei umane. N-am citit atât pe cât aş fi dorit, dar mă pot lăuda că stăpânesc o minimă bibliografie a iniţierii în domeniu. La începutul anilor ’90, incitată de talentatul romancier Dan Stanca, am citit cu încântare cărţile lui Vasile Lovinescu. “Creangă şi Creanga de Aur” rămâne o carte unică a speculaţiilor strălucite, a forţei imaginative puţin obişnuite. Ce zici de chestia asta… fata Împăratului Roşu era o farmazoană.

Dacă duci întrebarea într-acolo, nu cred că se poate scrie poezie pornind de la seducătoare lecturi, fie ele magice, iniţiatice.

Mi-ar plăcea să recuperz însă un timp prielnic pentru a reveni la aceste cărţi, cu alţi ochi, cu o altă deschidere. După cum mi-aş dori să reiau în linişte, marile opere cu caracter teologic, să evadez din lumea asta dezlănţuită.

Personajele care se perindă în acest volum au tot felul de bizarerii şi semne specifice, de la cele mai banale, până la unele aproape ireale. Pleiada aceasta de caractere ar putea fi identificată în funcţie de o zonă anume de provenienţă culturală şi socială? În unele poeme apar personaje reale, precum Dinică, Lyggia (Naum).

Sunt în cartea mea acele poezii de persoana întâi, la care ţin cel mai mult.

În “Grădina Numelor”, titlul unui ciclu din carte, vieţuiesc la o masă a umbrelor figuri tutelare. Emil Botta în chilia sa austeră, de pe “aerianul bulevard”, în perioada când scria grupajul extraordinar intitulat “Vineri”; Petru Creţia, rememorând ciudata curgere a norilor, din apartamentul modest situat în Bucureştii Noi; Cezar Baltag, sub salcia binecuvântată de la Mânăstirea Antim, alături de părintele Sofian; Anton Dumitriu, silabisind exaltat paşii către Mântuire; Noica, în cămăruţa de schivnic, la Păltiniş, unde robinetul defect al chuvetei marchează trecerea secundelor; Radu Petrescu, ascuns într-o scoică roz, care “cântă” altfel, pe fiecare rând al manuscrisului desăvârşit; I. D. Sârbu, aducând elogii parizerului democratic, într-o scrisoare adresată Etei Boeriu; Gellu Naum, la Comana, alături de doamna Lyggia, sub vişinul în floare; Gheorghe Dinică, Jongleurul, cu ochii împăienjeniţi ai unui bolnav de Altzheimer, dintr-un film american; Al. Vona, cu ochelarii lui aburiţi, în spatele cărora se rotesc spiţele unei biciclete ucigaşe. Şi amintirea păriţilor, psihanalizabilă. Îi vezi ca pe copiii tăi, plini de stângăcii şi greşeli, cerând parcă iertare, pentru cele neîntâmplate… Vecinii, pitulaţi după gardurile de zorele şi dalii, la vârsta plecării. Bătrânul meu pian Bösendorfer, care scotea sunete diferite în funcţie de mâna lunecând peste clape, “stânga mea, chiar dreapta Zeului”, ehe…

Drumul pe care îl parcurgeţi în acest volum, odată încheiat, vă poartă  sau ne poartă cu totul „Dincolo de Barbaria”?

Închei recunoscând că… Şi eu am fost în Barbaria.

Am trăit, am visat să trec, poate am şi trecut dincolo de ea.

M-am întors. Chemată de Voci, de Imagini. Le-am răspuns după puterea mea.

Ave, dar, Barbaria.

Număr de vizualizări :2597


3 Comments to “„Barbaria – am mai spus-o, este ţinutul meu fictiv, în care am locuit o vreme!””

  1. Radu Ulmeanu spune:

    Felicitari pentru interviu si Luciei Negoita pentru excelenta „Dincolo de Barbaria”!

  2. Magdalena Vasilescu spune:

    Participand la lansarea volumului de poezii”Dincolo de Barbaria” a Luciei Negoita ,intr-un cadru select ,patronat de criticul de arta Ruxandra Garofeanu si cu invitati deosebiti,printre care si elita intelectuala din Radio,intr-un montaj artistic in care se recunosteau calitatile realizatorului de radio si televiziune Lucia Negoita,n-au putut trece neobservate trasaturile de personalitate ale fostei mele colege de facultate:inteligenta si sensibilitatea deosebita,profunzimea si gandirea metaforica evidenta in poeziile sale, seriozitatea si caldura sufleteasca si ,in special ,modestia ce o caracterizeaza,apanajul oamenilor inteligenti .Si-ar fi putut intitula volumul de poezii „Et in Barbaria ego”,fiindca lucrarea sa este o evadare din lumea dezlantuita contemporana ei,un catharsis ,o eliberare dureroasa si facinanta in acelasi timp. Pe viitor ,i-as sugera sa depoziteze cat mai multe lucruri frumoase si clipe de fericire pamanteasca si spirituala in contul bancar al memoriei sale pentru urmatoarele lucrari pe care le va scrie.Sa aiba o viata binecuvantata!

  3. Genoveva Pogorilovschi spune:

    Intre cele mai frumoase carti de poezie ale anului 2010, Dincolo de Barbaria da seama despre eterna propensiune a poetului intre real si ideal, vazuta ca o lupta a lui Iacob cu Ingerul.

Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro