“Poezia este o formă superioară de singurătate în grup”

feb. 6th, 2011 | By | Category: Studioul de carte

La Editura Brumar a apărut, de curând, volumul de versuri “Paloarea” de Ioan Morar. Jurnalistul şi scriitorul Ioan T. Morar a mai publicat: „Vară indiană” (Albatros, 1984, premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România); „Fumul şi spada” (Cartea Românească, 1989); “Şovăiala” (Brumar, 2000), premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România; „Neruşinarea” (Brumar, 2003). Andra Rotaru a dialogat cu Ioan Morar, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, despre volumul de versuri “Paloarea”.

Volumul se deschide cu perspectiva unui personaj care se raportează ca un orb la lumea dimprejur. În ciuda acestei poveri, nu se întrezăreşte nici o urmă de ură sau nevoie de răzbunare, ci, dimpotrivă, nevoia de apropiere de ceilalţi.

Am să accept convenţia  „personajului”, deşi, dacă îl definesc, mă tem că mă părăseşte. Îmi asum, totuşi, acest risc. În tinereţe am susţinut, într-un vers, că „sunt revoluţia cu un singur partcipant”. De atunci, „participantul la revoluţie” s-a maturizat, a fost trecut prin filtrele oboselii, singurătăţii, deznădejdii. S-a încălzit la focul multor cărţi, a pilotat mai multe îndoieli. A ajuns la postura de orb, un orb care vede puţin, atât de puţin raportat la nesfârşirea lumii, încât putem spune că  nu vede nimic. Ei, ajuns în acest punct, cred că poezia este una dintre căile de dezorbire (rudă cu dezrobirea!). Ea ne naşte din întuneric şi ne călăuzeşte spre un alt întuneric. Dacă revoluţia o poţi face de unul singur, pentru parabola orbilor nu eşti destul tu singur. De aceea admit ipoteza nevoii de apropiere, de integrare într-o reţea. Pentru că reţeaua îţi oferă reperele şi-ţi validează rătăcirile. Pentru că poezia este o formă superioară de singurătate în grup.

Realităţile personajului sunt date uneori de amintirile celorlalte persoane care l-au întâlnit, la un moment dat. Reuşim să ne identificăm mai uşor pe noi prin prisma ochilor celorlalţi sau a vieţilor celorlalţi?

“Identitatea mea sînt ceilalţi”. E un vers în care mi-am asumat asta, în aceeaşi alchimie a singurătăţii. “Cunoşti o singurătate mai mare decât scrisul?”. Dacă identitatea mea sunt ceilalţi, atunci, desigur, realitatea lor sunt eu. Ne puteam imagina banalul şir de oglinzi care-şi răspund una alteia, multiplicând imaginea la infinit. Poetul e oglinda care trădează, care deformează, care rupe şirul. În acest caz te poţi identifica fie cu oglindirile normale, fie cu jocul speculativ alterat. „Mă oglindesc, deci exist”.

Există o acumulare de trecut şi de viitor, dată de informaţiile genetice ale personajului. În ce moment semnele dimprejurul său sunt individualizate şi-l caracterizează doar pe el, într-o perioadă  anume?

Întrebările pe care mi le propuneţi m-ar obliga să formulez Teoria Singurătăţii, ceea ce mi-ar lua destul timp. Dar pot să vă spun că singurătatea are şi dimensiunea verticală. Dacă toţi descoperim, din când în când, singurătatea contemporană, singurătatea simplă, doar unii dintre noi descoperim singurătatea de pe funia eredităţii. Suntem un nod între părinţi şi urmaşi. Avem o singurătate asigurată genetic. Suntem singuri în istoria ADN-ului nostru. Puţini reuşesc să fotografieze singurătatea genetică şi singurătatea socială în acelaşi timp. Singurătatea în relief.

În ce fel, adăpostul sigur al poveştii fiecăruia dintre noi poate fi părăsit, şi când?

Toţi spunem că viaţa noastră e un roman. Dar foarte puţini adună cititori pentru asta. Putem părăsi voluntar adăpostul poveştii noastre, cred eu, doar prin sinucidere şi prin iluminare. Există amatori pentru ambele căi.

Sunt recurente posturile de orb sau cele în care personajul e o “culoare tristă/ din alcătuirea întunericului”. Cum îşi găseşte personajul narator ieşirea către ceilalţi?

Orbecăim după ieşire deşi nu ştim ce-i dincolo de uşă. Într-un joc de noroc al fiecăruia, poezia este sau nu este. Ea ne poate sugera ce e dincolo de uşă. Poezia ne dă iluzia nemuririi, credinţa că dincolo de uşă, deşi noi nu vom mai păşi, versurile noastre vor duce mai departe scâncetele, trăirile, amintirile noastre. De aceea am spus: „Mă întorc la scris ca la o religie în care nu mor toţi”.

Ce aţi aflat despre “personaj”, în momentul studierii descompunerilor învelişului său fizic, până la ADN?

Dacă reuşeşti să transmiţi mai departe ADN-ul, deja faci parte dintr-o formulă a vieţii de după viaţa ta. Te vei stinge şi în viitor, odată cu urmaşii tăi. Aşa cum, în alt volum, donatorul de sânge murea cu fiecare dintre cei cărora s-a dăruit. Multiplicare în viaţă şi în moarte.  Nu e minunat?

Există o corespondenţă între imaginea grafică şi poemele acestui volum?

Întâi, desigur, am scris poeziile, apoi, ajuns la stadiul de volum, m-am gândit să-i cer permisiunea lui Constantin Răducan, un pictor şi desenator excepţional, să mă lipesc cu poeziile mele de nişte desene deja făcute de el. Cred că între  versuri şi grafica aleasă a existat o bună contaminare. Constantin Răducan este, după mine, un artist care are acces la viziune şi se bucură de iluminări. Şi-i mulţumesc pentru că a acceptat să intre în acest proiect.

Acest volum a apărut şi el dintr-o “loterie genetică”? Care au fost premisele de la care a pornit scrierea lui?

După “Neruşinarea” din 2003, am crezut că nu voi mai scrie versuri. De fapt, corect e să spun că m-am temut că nu voi mai scrie. La mine e prezentă mereu spaima de ziua în care nu voi mai scrie.  Multe zile îmi sunt animate de această spaimă. Aşa că zilele în care scriu le socotesc un dar. În ultimii şapte ani am avut câteva zile luminate de scris. Dar cum nu am avut nici o presiune editorială, am scris cât am vrut, când am simţit că trebuie să scriu. Eu cred că poeţii buni scriu după dictare. Uneori am avut sentimentul că doar transcriu nişte cuvinte, nişte versuri care s-au alcătuit deasupra mea. Şi nici nu ştiu dacă acest sentiment este o formă de umilinţă sau de trufie!

Număr de vizualizări :3217


4 Comments to ““Poezia este o formă superioară de singurătate în grup””

  1. […] Aveţi, aici, un interviu despre volumul meu de versuri […]

  2. Mihaela spune:

    Felicitari, Ioan (T.) Morar!

  3. @) Ioan T Morar

    Sa fie intr-un ceas bun! Poate face Robi cumva sa ajunga cartea si pe aici…

  4. Monica S spune:

    Am fost la lansarea de la MȚR si ce s-a spus acolo m-a făcut curioasă. Am cumpărat cartea (am autograf!) și am citit-o. Mie mi se pare geniala! Felicitări!

Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro