Deşi Eu, fiul lor e un volum de aproape şase sute de pagini, format mare, literă mică, el reprezintă – după cum arată Radu Ioanid în nota asupra ediţiei – doar o selecţie din documentele de urmărire informativă a lui Dorin Tudoran. Câteva date şi cifre sunt necesare pentru a vedea dimensiunile dosarului său de Securitate. E vorba de optsprezece volume (în Eu, fiul lor sunt stoarse de conţinut numai cinci), cu aproape zece mii de pagini. Cele care au fost declasificate…
Îmi place mult (dacă verbul a plăcea poate avea legătură cu un asemenea subiect) modul în care procedează Dorin Tudoran. Cum să înoţi, înapoi, printr-un ocean de murdărie şi printre mii de rânduri înfiorătoare la adresa ta? Cum să găseşti înţelegere pentru referinţele exacte date Securităţii cu scopul de a-ţi face rău, ori pentru calomniile abjecte, ţesute voit de buni colegi de breaslă? Şi totuşi, Tudoran reuşeşte acest lucru, ambiţionând şi rezistând să înţeleagă lucrurile în toate articulările lor: biografice şi sociale, culturale şi ideologice.
Evocând Colocviul de poezie de la Iaşi din octombrie 1978, colocviu în care s-au spus răspicat lucruri inconceptibile pentru activiştii regimului, Dorin Tudoran desface cu răbdare tehnicile şi straturile de instrumentare pe care Securitatea, intrată în alertă, a operat-o. „Existaseră acolo – notează autorul-personaj şi subiectul devenit obiectiv – pe puţin două feluri de discursuri: unul despre mecanisme, altul despre nişte oameni” (p. 39). Exact această dublă perspectivă ne poate ajuta, la lectura celor aproape şase sute de pagini, pentru a înţelege conţinutul documentelor şi suita lor.
Trebuie spus mai întâi că Securitatea lucra destul de bine. E facil să decupăm şi să extrapolăm mostre de agramatism al unei surse; ori să speculăm retoric bâlbele, incongruenţele, erorile din aria de acoperire a instituţiei cu pricina. Exagerarea contrară ar fi să dăm Securităţii dimensiuni de omnipotenţă şi omniscienţă malignă. Ei ştiind tot, noi şi eu, personal n-am făcut înainte de ’90 mai nimic. Căci, ce se putea face? Regimul era prea dur şi Securitatea era prea puternică pentru a li te opune… Dar, aşa cum Gherla lui Paul Goma arată că se putea rezista moral într-o închisoare politică, Eu, fiul lor dovedeşte că se putea articula o rezistenţă, şi apoi o opoziţie, faţă de triada PCR-Securitate-Miliţie, în anii ’80 şi mai înainte.
Documentele desecretizate încep să curgă, din mai 1976, într-o albie deja formată. Câmpul cultural autohton este subîmpărţit în două tabere, în care scriitorii se regăsesc nu după criterii generaţioniste, ci în funcţie de (non)aderenţa lor la politicile „în domeniul artei şi culturii” aplicate după Tezele din 1971. Într-o tabără sunt Dan Deşliu, Eugen Jebeleanu, Geo Bogza, George Macovescu (preşedintele în funcţie al Uniunii Scriitorilor), Ştefan Aug. Doinaş, Nina Cassian, Nicolae Manolescu, Ileana Mălăncioiu, Dorin Tudoran, Mircea Dinescu ş.a.; în cealaltă apar Eugen Barbu, Eugen Florescu, Paul Anghel, Dan Zamfirescu, Adrian Păunescu, Mihai Ungheanu, Dinu Săraru, Nicolae Dan Fruntelată, Iulian Neacşu ş.a. „Linia de partaj”, cum bine zice în postfaţă Nicolae Manolescu, trece printre tabăra protocroniştilor ceauşişti şi aceea a sincroniştilor occidentalizanţi. Lupta este deci între „apoliticii din grupul de dreapta” (!), cum îi numesc protocroniştii pe adversarii lor, şi scriitorii auto-plasaţi „pe linia politicii culturale a Partidului”.
Daniel Cristea-Enache
* Dorin Tudoran, Eu, fiul lor: dosar de Securitate, ediţie îngrijită şi prefaţă de Radu Ioanid, postfaţă de Nicolae Manolescu, Editura Polirom, Iaşi, 2010, 592 p.
