“Suntem nişte creaturi minunate, dar ne-am construit o lume urâtă”

iul. 18th, 2010 | By | Category: Dialogul de carte

Dumitru Păcuraru este directorul nou înfiinţatei reviste de cultură “Poesis Internaţional”, al cărei prim număr îl puteţi găsi acum în centrele de difuzare a presei. Totodată, este şi autorul recentului volum de versuri “Poeme din altă carte”, Editura Brumar, 2010. Andra Rotaru a dialogat cu Dumitru Păcuraru despre înfiinţarea revistei “Poesis Internaţional” într-o perioadă în care revistele de cultură se desfiinţează, nu se nasc şi despre cel mai nou volum de poeme semnat Dumitru Păcuraru, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro


De curând, la Satu Mare a luat naştere o nouă revistă culturală, “Poesis Internaţional”, al cărei director suneți. Cât timp a trecut de la stadiul acesteia de proiect, până la apariţia propriu-zisă a revistei?

Să tot fi trecut vreo 7 luni. Revista s-a născut la 7 luni, dar mi se pare pe de-a-ntregul sănătoasă. Băieții care au lucrat la facerea sa au ceva ce lipsește altor făcători de reviste. Au un foarte rafinat simț al relativității. Știu ce este bun la noi, în literatura de limbă română, și ce este bun la alții. Fără un rafinat simț al relativității nu se poate face literatură de performanță. A cântări un text din ochi și a-l plasa de la prima privire exact acolo unde îi este locul, fie printre produsele de top, fie la lada de gunoi a mediocrității.

Ce direcţie adoptă sau ce noutate aduce ea în peisajul revistelor de cultură? Cum s-a ales personalul redacţional?

Ne-am adunat oarecum la întâmplare, dar să sperăm că ne-a selectat destinul. Claudiu Komartin este foarte exigent, ceea ce va supăra pe foarte multă lume. Merge spre un soi de elitism demult dispărut de pe la noi, de foarte bună calitate.  Felix Nicolau are o excepțională cultură poetică. Robert Șerban are o experiență editorială de invidiat. De Ion Mureșan ne place pentru că niciodată nu refuză ceva, deși rareori se ține de termen. Avem în redacție departamentul de limbă maghiară –  Balázs F. Attila și Jánk Karoly.  Importanți sunt și redactorii corespondenți: Radu Vancu, Marius Miheț, Crina Bud, François Bréda, Karácsonyi Zsolt, Ilyes Ildiko.

Nu în ultimul rând l-aș aminti pe Dan Mircea Cipariu, poate unul dintre cei mai  pragmatici scriitori, făcător de evenimente. El cred că el ar reuși să înființeze și pe la noi instituția impresariatului literar.

„Poesis internațional” nu va aduce o direcție nouă, sau aș spune, cu totul nouă, deși mi-e cam teamă că în fiecare dintre noi există acest orgoliu. În orice caz, revista se face după o formulă mai rar întâlnită. Nu va fi cea mai bună revistă de acest gen, dar nici cea mai proastă. Ne vom găsi cumva locul. Depinde de colaboratori, depinde de cât de interesat și receptiv este mediul literar în acest moment.

Cât de dificil a fost să apară într-o perioadă în care majoritatea revistelor de cultură fie se închid, fie trec pe mediul on-line?

Am văzut un cometariu hazliu. Ceva de genul, bine, am înțeles că faceți voi o revistă, poate să fie foarte bună, dar cum o să vă descurcați cu difuzarea? Am înțeles de aici că până și cei care stau toată ziua pe net și par a fi produsul net-ului  se mai gândesc și la bătrâna și demodata hârtie.  Dar există o constantă a produselor de nișă. Nu vi se pare ciudat că, în medie, o carte de poezie apare în cinci sute de exemplare și în SUA și în Germania și în Ungaria și în  România? M-aș duce și mai departe și aș spune că și într-un județ, un poet local își tipărește cam tot atâtea exemplare. Înseamnă că oriunde ne-am afla trăim de fapt într-un trib de vreo cinci sute de indivizi asemănători cu noi.  Dacă locuiești într-un oraș de o sută de mii de locuitori ai cam tot atâția prieteni câți ai avea dacă ai trăi într-o metropolă de 2-3 milioane. Vorbim aici de o constantă umană. Nu poți avea mai mult de 20-30 de prieteni. Nici noi nu am putea avea mai mulți cititori decât au alte reviste, dar nici mai puțini. Faptul că publicăm în mai multe limbi, și mai ales în maghiară, ne facem să credem că ne putem multiplica cititorii. Nu dorim, totuși, să devenim, o revistă de masă. Preferăm cititori puțini, dar de foarte bună calitate.

Revistele literare se închid  și se „deschid” nu neapărat după criterii economice. Dacă vreți, nu ne interesează criza. Ideea de recesiune ne dezarmează, și în același timp alimentează ancestrala noastră puturoșenie. Dacă se închid reviste, de vină sunt politicienii. Singurii pe care-i poți face cu ou și cu oțet sunt politicienii. Despre poeți nu poți spune ce vrei pentru că se supără mai rău decât politicienii. Și nu te mai iartă.

Sunteţi şi poet. Cât de dificil e să îmbinaţi limbajul de jurnalist cultural, cu structura dvs. poetică?

Da, scriu versuri și din când în când sunt și poet. Dar tot mai rar. E o specie, și aici mă refer la scriitori în general – după care nu mă omor. Nu mi-au plăcut niciodată, deși pot să spun că nu am avut alți prieteni decât din rândul lor. Nu-mi place nici să spun că scriu poezie. E ca și cum aș spune „Mă numesc D. P. și sunt alcoolic”. Și mai ales nu-mi place să-mi „difuzez” sau să-mi lansez cărțile. Poetul trebuie să aibă simțul rafinat al relativității. Asta te face să scrii câte puțin din toate: un pic de poezie, ceva proză, niște eseuri. Jurnalismul este altceva. Este foarte mult material degradabil în timp, de aceea trebuie să scrii mult atunci când ai ajuns sclavul presei. Presa are un handicap major: nu are deloc metafizică. De aceea mai faci câte o incursiune prin alte zone, cum ar fi literatura.

Cel mai recent volum de poezie al dvs., “Poeme din altă carte”, Editura Brumar (2010), începe cu un citat din O’Hara. Apoi, purtaţi o corespondenţă poetică cu aceste versuri, răstălmăcite de Hart Crane, prin vocea dvs. E un discurs ce  “cunoaşte urmarea morţii altora”?

Vă referiți la poemul „Moartea traducătorilor. Prima zi la NeW York”. Acest poem are o poveste lungă. E printre puținele poeme care are propria lui poveste. Cât despre carte, aș spune că nu are un titlu foarte inspirat. Mai degrabă i-aș fi putut spune „Poeme din altă parte”.

Volumul cuprinde istorii ale sfârşitului unor scriitori celebri, de la Celan la Ioan Flora, la muzicieni- Mozart sau istoria morţii unor personaje fără un nume. Din ele se creează o lume irepetabilă, cu amprenta unui timp ireversibil. Din când în când, poetul se revoltă împotriva acestei linişti care se aşază. Ce mai poate fi schimbat în traseul acestui curs temporal deja încheiat, ce trebuie adăugat pentru cei ce vin?

Nu am avut răbdarea să lucrez mai atent întregul și de aici senzația că suntem în fața unei lumi complexe. Ați întrebat ce poate fi schimbat în traseul cursului atemporal al istoriei, ce trebuie adăugat pentru cei ce vin? Este o utopie să crezi că poți schimba ceva. Nici măcar propriile cărți nu le scriem așa cum ne-am dori. Cândva o să rescriu această carte.

Poemele devin spaţii noi, în care doriţi să ajungeţi: fie într-o cafenea unde citeşte Ion Mureşan, fie în atmosfera unui tablou de Dali (Oraşul sertarelor-Dulap antropomorf), sau în timpurile lui Ioan Gură de Aur şi a filmelor cu cowboy. Care au fost principalele axe pe care le-aţi urmărit în construirea volumului, premisele de la care aţi pornit?

Fiecare poem funcționează ca o unitate independentă. Dacă intră în relație cu alte poeme din aceeași carte sau din altele, foarte bine. Dacă nu, nu are decât să rămână încă o stâncă singuratică, lângă alte stânci singuratice, aruncate de alți autori, din alte cărți, pe care, cândva, cineva se poate așeza liniștit, să mediteze la propriile lui stânci singuratice. Iată cum devii dulceag atunci când  încerci să vorbești despre propria poezie.

Din poemul în care citește poetul Ion Mureșan îmi plac doar  trei versuri: „fiți, vă rog, atenți la nuanțe/ în timp ce eu intru la baie/ să mă spăl pe mîini”.  Spre deosebire de, să zicem de „Miere de vispi” sau chiar de grosolanul „Salutator universal”, volumul „Poeme din altă carte” nu este unitar. Este format din piese disparate. Am crezut o vreme că  tendința de a da cărți unitare este una dintre cele mai distructive direcții din literatura română.  O carte tematică e pe jumătate ratată. Aș exemplifica, dacă nu vă supărați, chiar cu volumul lui Eminescu, cel structurat de Maiorescu.  L-a dus într-o zonă apropiată poeziei fetelor de pension.  Dacă până și titanii literaturii se lasă duși de moda vremii, ce să spunem noi, scriitorii de rând? Ne construim cărțile ca niște cârtițe obligate să finiseze cuiburi de rândunică. De la ce premise am pornit? De la crudul adevăr că ne mișcăm într-o literatură de mâna a doua. Până la urmă, toți scriem poeme din alte cărți, fie că suntem perfect treji, fie că suntem amețiți de băutură.

”Beat/ treaz/ mahmur fără nici un martor/ aşa m-am apropiat şi aşa m-am îndepărtat de spiritul/ generaţiei mele.” În 2010, cărei generaţii îi aparţineţi din punct de vedere afectiv, simbolic, temporal?

Întotdeauna am preferat compania celor mai bătrâni decât mine. Asta până au început, rând pe rând, să dea colțul. Am o grămadă de numere de telefon pe care dacă le formez ar trebui în mod normal să-mi răspundă cei care nu mai vorbesc. Dumnezeu să-i ierte. Și dacă unii vor fi ajuns în iad, sunt convins că Dumnezeu  le-a repartizat camere cu vedere spre nudurile din rai. Este o vanitate fără margini să crezi că aparții unei generații, după vârstă. Cred în spiritele înrudite, nu în generații. Am simțit încă din anii ’80 că generația cu același nume este sortită ratării. Asta explică și reacția dură la Istoria lui Nicolae Manolescu. Dacă  nu ar exista un Mircea Cărtărescu, scriitor industrializat, nu s-ar mai vorbi despre respectiva generație decât pe la colțuri. Eu aparțin generației cu care mi-am pierdut nopțile prin cafenele urât mirositoare.

În multe poeme (de exemplu în “Nu mai am nimic de obiectat” sau ”Ciclu istoric, ciclu cosmic”) se simte o puternică ironie civică. Această dimensiune a socialului în poezie credeţi că are şanse mai mari să scoată cititorul din lectura poeziei şi să-l facă mai atent la ce e în jur? Pot poemele să fie o lecţie de istorie contemporană?

Sunt ultimele răbufniri ale nemulțumirii mele de sorginte socio-revoluționară, cu dese incursiuni în porno sau porcografie. Lumea este prost alcătuită. Suntem niște creaturi minunate, dar ne-am construit o lume urâtă. Sau să o spunem pe dos? Dacă suntem atât de minunați cum am reușit să ne construim o țară de rahat? Poezia deseori își întinde mânuțele fragile spre realitatea brută, spre istorie. Este genul de poezie care se degradează cel mai rapid. Poemele de genul celor enumerate de tine mai sus sunt inutile.  Nu merită să-ți pierzi vremea scriind astfel de poeme. Ar fi trebuit să le scot din carte.

Volumul are secţiuni ce pot fi interpretate în nenumărate chei: de la privirea panoramică asupra transformărilor prin care trece societatea, până la cele ce urmează să apară. Poetul e pus faţă în faţă cu o realitate căreia nu i se supune. Ce planuri şi ce faţete urmează să îi mai arătaţi cititorului ce devine şi martor şi “obiect” al experimentului poetic?

Vreau să scriu o carte cu foarte puține pagini, cu poeme foarte scurte. Din păcate, în sertar am o carte cu poeme lungi, chiar foarte lungi. Despre tematică, despre „fațete”? Cred că am căzut în mintea minimaliștilor. Când poetul își pierde simțul rafinat al relativității dă cărți proaste și multe, gata structurate pentru mintea criticilor. Cărțile de poezie trebuie să treacă dincolo de clișeele criticii de întâmpinare. Ceea ce este sublim într-o carte poate deveni ridicol într-o cronică de carte. La fel, ceea ce pare a fi un plan de viitor, nu este, în fond, decât o proiecție a neputinței de a scrie ceea ce vrei să scrii. Cred că voi scrie despre ceea ce scriu alții. Îmi place și mie, ca și altora, să mă folosesc de experimentele altora. Suntem o literatură de „ciupitori”. Poate că tânăra generație experimentează, în sfârșit, pe pielea ei. Noi, cei ce ne-am format în comunism, mai cu seamă generația ’80,  nu mai putem ține pasul,  și din această pricină ne amăgim făcându-ne planuri de viitor.

Număr de vizualizări :3244


One Comment to ““Suntem nişte creaturi minunate, dar ne-am construit o lume urâtă””

  1. raspunsuri oneste, si chiar percutante, in care interlocutorul nu se sfieste sa spuna „noi, cei ce ne-am format în comunism, mai cu seamă generația ‘80, nu mai putem ține pasul” sau „dacă nu ar exista un Mircea Cărtărescu, scriitor industrializat, nu s-ar mai vorbi despre respectiva generație decât pe la colțuri”, ceea ce e adevarat (daca mai adaugam vreo 2-3 nume langa cel deja mentionat) si firesc. si nu e deloc un afront la adresa respectivei generatii (sunt convins ca despre douamiisti nu se va vorbi atat de mult si nu vor tine deloc sa fie in prim planul vietii literare peste 20 de ani, nici macar peste 10; plus ca nu sunt deloc nici acum in prim plan… cu „ajutorul” optzecistilor, in mare parte :D)… numai ca, daca ne uitam de ex. doar la premiile USR, nimeni nu prea s-a prins, sau nu vrea sa o recunoasca. douamiistii vor sti sa se retraga mult mai diplomat, deja o si fac…

    un interviu admirabil per ansamblu, desi imi pare cam abrupta trecerea de la partea mai tehnica, exterioara (revista/reviste, numar de cititori…) la aceea mai intima, de consideratii (chiar ironice) mai din interiorul propriei poezii. daca as fi facut eu interviul as fi abordat un pic altfel.

Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro