„Omul este suma tuturor animalelor din el”

iun. 20th, 2010 | By | Category: Studioul de carte

De curând, Nichita Danilov şi-a lansat cel mai recent roman, “Ambasadorul invizibil”, Editura Polirom, un roman întâmpinat cu entuziasm de cititori şi critica literară. Poet şi prozator, coleg cu “băutorii de absint” ai generaţiei `80, Nichita Danilov îşi continuă cursul firesc al scriiturii, fie ca o “locomotivă”, fie în travestiuri lirice. Andra Rotaru a purtat un dialog cu scriitorul, încercând să afle resorturile scrierii romanului “Ambasadorul invizibil”.

Cel mai recent volum al dvs, „Ambasadorul invizibil” are multe pasaje construite cinematografic şi naraţiune exploatată din plin. Care au fost izvoarele acestui roman construit din 6 tablouri?

Realiatea noastră cea de toate zilele (aici, includ şi nopţile), care ne oferă atât balastul, cât şi lianţii necesari pentru a putea construi, dar şi deconstrui orice… În “Ambasadorul invizibil” am topit o parte din exerienţa mea umană, inclusiv cea diplomatică; romanul se vrea a fi, dacă nu e prea mult spus, o odisee satirică a Estului sălbatic postotalitar… Motorul binelui şi răului constiuie însăşi natura umană, care funcţionează în doi timpi. Se încarcă şi se descarcă, preluând, odată cu respiraţia, lumina, dar şi întunericul acestei lumi şi al altora… Atunci când scrii o carte, accesezi zone ale propriului subconştient, al subconştientului altora, dar îţi înfigi, ca să zic aşa, anetenele şi în inconştientul colectiv, unde sunt „depozitate” miturile şi arhetipurile… Acolo se derulează, într-un ritm lent, dar halucinant, întreaga istorie umană… În “Ambasadorul invizibil” planează peste fraze întrebare obsesivă: ce e omul şi care sunt limitele în care evoluează istoria umană. Există acolo şi un răspuns subsidiar, nedefinit, pe care îmi permit să vi-l relev acum: omul este suma tuturor animalelor din el. Scriind aceasta, mă gândesc la la metamorfozele lui Ovidiu, dar şi la povestirea cu acelaşi titlu a lui Kafka sau la “Rinocerii” lui Eugen Ionescu. Dacă la Kafka, metamorfoza  se petrece la nivelul unui singur individ, la Ionescu rinocerizarea e la nivelul masei. Istoria umanităţii evoluează în spirală. Din timp în timp are loc rinocerizarea clasei politce, apoi a mulţimii ce constiuie o naţiune. Nici elita culturală nu e scutită de contaminare. Oamenii devin extrem de agresivi. Se suspectează şi se devoră între ei. Cele 6 tablouri ale romanului meu prezintă ravagiile rinocerizării din epoca pre şi post-totalitară. Odată cu prăbuşirea Imperiului Sovietic răul nu a fost exteripat, ci disipat. Dictatura a dispărut, dar nu şi dictatorii. Înainte, dictaturile creau un sitem piramidal. Acum, ele se manifestă şi la baza piramidei. La nivelul grupului uman. Al familiei. Sau chiar la nivelul unui singur individ. Dacă nu-şi poate exercita puterea asupra altora, omul simte nevoia să-şi exercite puterea asupra lui însuşi, transformându-se în stăpânul şi în sclavul propriului său eu, scindat într-o infinitate de celule schizoforme, de cioburi de oglinzi ce-i transliterează (prin decupare) chipul, transformându-l într-un evantai de măşti multicolore. Asta se întâmplă, de pildă, cu preşedintele, atunci când acesta intră în salonul populat de sosii. Fiecare sosie (e vorba de sosiile marilor dictatori, dar şi filozofi sau artişti ai lumii, începând, să zicem, cu Caligula şi Cezar, cu Napoleon, Robeaspeare, cu George Busch sau Lenin, cu Dante, Marx, cu Kant sau cu Socrate) e de fapt o proiecţie a eului prezidenţial. Omul, în general, în subconştientul său, are măşti multiple. El e nu numai suma animalelor din el, dar şi a personajelor care populează istoria umană… Persoanje ale căror spectre, repet, sunt depozitate în inconştientul colectiv.

Această construcţie din 6 tablouri ce merg dintr-unul în altul, e o formulă folosită de mai mulţi autori şi, cu toate acestea, ea poate fi plină de capcane. Cum aţi reuşit să tăiaţi „filmul”, să-l înnodaţi, să creaţi unitatea? Care au fost dificultăţile întâmpinate?

Cum am reuşit să scap de capcane? Nu ştiu. Probabil m-am folosit de intuiţie. Există o autocenzură la care apelază de fiecare dată un autor indiferent dacă scrie poezie, articole, teatru sau proză. Se declanşează în el un click: semnalul de alarmă. Dacă eşti corect cu tine şi sesizezi alarma, eviţi capcana. Dacă nu, există şansa de a rata atât partea, cât şi întregul. Adică, atât fragmentele din carte, cât şi cartea în întregime. În ceea ce priveşte dificultăţile întâmpinate, aici, într-adevăr, au existat unele probleme. În sensul că anumite pasaje, unele mai lungi, altele mai scurte, le-am scris cu dificultate. Parcă săpam un tunel în stâncă. Dar odată depăşit obstacolul, ieşeam la lumină şi atunci cartea se scria parcă de al sine. Capitole întregi mi-au fost aproape transferate de undeva de sus, dintr-un spaţiu al imaginarului, cu atâtea detalii şi atâta concreteţe, încât, mărturisesc, că m-am şi speriat. De unde vin lucrurile astea? m-am întrebat.Nu m-am gândit la ele şi chiar dacă m-aş fi gândit, nu ştiu dacă aş fi găsit cuvinte potrivite ca să le definesc! Scrisul mă transfigurează. În momentul când încep să scriu, desigur, nu întotdeauna, simt că sunt mult mai inteligent decât atunci când nu scriu. Scriind, mă cufund în mine însumi şi în ceilalţi. E ca şi cum aş face scufundări la mare adâncime, purtând pe spate butelii cu oxigen. Oxigenul e inspiraţia sau intuiţia artistică.

Este un roman consistent, cu multe referiri la personaje literare sau politice. Cât a durat documentarea pentru “Ambasadorul invizibil”?

Documentarea a fost efectuată în timp. O perioadă am fost fascinat de istorie. Am citit istoria antică. Dar şi cărţi de istorie modernă. În ultima perioada a Epocii de aur, citeam cărţi din fondul secret al Bibliotecii Universitare Mihai Eminescu din Iaşi. Am citit atunci “Gulag”-ul lui Soljeniţîn, dar şi trilogia lui Merejovski, “Anticristul”. Precum şi o parte din “Istoria Rusiei” a lui Karamzin. Tot atunci, mi-au trecut prin mână câteva cărţi despre Istoria celui de-al III-lea Reich. În paralel citeam sau reciteam Titus Livius, Tacitus, Tucidide şi nu în ultimul rind, Suetonius,de care a fost fascinat şi Nichita Stănescu. Citind cartea celor “Doisprezece cezari”, am înţeles cât de tentantă, dar şi cât de periculoasă, cât de nocivă e puterea… “Ambasadorul invizibil” e o carte despre putere. Iată, de pildă, ce sfat îi dă preşedintele Letinski, consilierului său Kuki Kuzin, în timp ce se pregăteşte să treacă în revistă curtea sa plină de sosii:  „Când vei deţine puterea supremă, fii atent. Cu puterea nu te joci. Devii sclavul ei, cum am devenit şi eu. Puterea e ca lepra. După ce ai fost contaminat de ea, nu mai ai nici o scăpare. Îţi pică nasul, buzele, pleoapele, degetele… La modul simbolic, bineînţeles… Te transformi într-o fantoşă umblătoare. În loc să zâmbeşti, rânjeşti. În loc să vorbeşti, începi să urli. Şi te transformi nu numai tu, ci şi toţi ceilalţi care vin în contact cu tine. Nimeni nu rămâne întreg. Cu cât eşti mai hidos pe dinlăuntru, cu atât eşti mai iubit. Toţi se gudură pe lângă tine, te linguşesc. Stau cu mâinile întinse ca nişte cerşetori, aşteptând să-ţi intre în graţii. Cu cât îi dispreţuieşti mai mult, cu atât te vor respecta mai mult. Vor fi dependenţi de tine, pentru că sunt aidoma ţie. Deosebirea dintre ei şi persoana ta e una nesemnificativă. Tu deţii puterea, şi deţinând-o o deteşti, pe când ei o adoră. Şi fiindcă o adoră, ţi se supun. Supunerea e oarbă. Absolută. Şi totuşi fii atent, căci oricând rolurile se pot inversa. Să te ferească Dumnezeu ca gloata aceasta de degeneraţi, ce te adulează azi, să aibă ocazia să pună mâna pe scaunul tău. Vor fi mai răi decât ai visat să fii vreodată…” Istoriile lui Suetonius sunt ca nişte simfonii în alb şi negru. E şi multă poezie acolo, dar şi multă durere şi deşertăciune umană condensată în fraze ce se învârt în cerc. Am citit apoi scrierile lui Marcus Aurelius şi cele ale lui Epictet… Apoi am fost, cândva preocupat şi de Revoluţia franceză. Mai târziu, trăind revoluţia pe viu, şi dezamăgirea de după, în anii de tranziţie, am meditat, mereu la sensul istoriei şi al condiţiei umane. Mi-am dat seama că nici un regim politic nu e bun. Că toate, sau aproape toate au o mare doză de absurditate şi de samavolnicie. Mi-am dat seama că nu există, în esenţă, prea mare diferenţă, dintre dictatură şi democraţie. Că lumea e un amestec dintre rău şi bine. Mergând din dezamăgire în dezamăgire, s-a născut această carte.

Romanul pare să urmeze linia unui minimalism-realism presărat cu trimiteri esoteric-suprarealiste. Faţă de scrierile anterioare, ce e nou, ce e vechi, ce e împrumutat?

Cred că există o continuitate între romanul “Maşa şi Extraterestrul” şi “Ambasadorul invizibil”. Şi acolo e vorba de un spaţiu postotalitar.  “Maşa şi Extraterestrul” e un preambul al extincţiei. Extraterestul e, de fapt, Anticristul. “Ambasadorul invizibil” prezintă extincţia propriu-zisă. De aici şi realismul mai acerb.

Totodată, volumul cuprinde materiale documentare despre perioada scursă de la regimul bolşevic până în zilele noastre. Amestecul de istorie şi esoteric creează un martor periculos, din umbră. Pentru un astfel de cadru şi atmosferă, aţi încercat o suită de personaje, locuri, timpuri? Au venit spontan sau cunoşteaţi deja forte bine traseul cărţii pe care o scriaţi?

Aveam în mână doar firul Ariadnei, dar nu cunoşteam şi labirinutul pe care-l aveam de străbătut. Unele scene le-am gândit, altele mi-au sosit, după cum v-am spus, scrise de-a gata,  într-o formă în care nu mai era nimic de adăugat. Mi-au fost, desigur, de folos anii petrecuţi al ambasadă. Şi mi-a fost de folos faptul că am trăit pe pielea mea într-un sistem totalitar. Am fost atent la poveştile altora, dar n-am ingnorat nici propria mea poveste legată de sistem.

Antonio Patraş, pe coperta patru a acestui roman scria: „Citindu-l pe Nichita Danilov, redevenim contemporani cu fluturii şi cu bunul Dumnezeu”. Cum a fost pentru dvs., după încheierea romanului, eraţi într-o bună „convieţuire” cu lumile de aici şi de acolo?

Cu Dumnezeu suntem contemporani tot timpul, fie că vrem sau că nu vrem acest lucru. Cu fluturii, doar atunci când suntem pătrunşi de frumuseţea acestei lumi, în care ne-a fost dat să trăim… Scriind cartea, m-am cufundat în ea, astfel că în momentul în care am încheiat-o nu am simţit o uşurare, ci mai degrabă o nelinişte. Şi acum, ce vei face, dragă Nichita? m-am întrebat. Nu ştiu, mi-am zis.

Care dintre scriitori v-au influenţat de-a lungul timpului scrierii acestei cărţi, pe care dintre ei îi asimilaţi, pe care îi „puneaţi deoparte”?

În timpul scrierii acestei cărţi şi mai ales de-a lungul timpului am fost invluenţat de Tit Livius, Petronius, Suetonius, Homer, Shakespeare, Rabelais, Tolstoi, Poe, Dostoievski, Gogol, de autorul care a scris Epopeea lui Ghigameş, de Kafka, Rilke, Gogol, Urmuz, Ionescu, Flaubert, Joyce, Nietzsche, Kanetti, Hamsun de toţi scriitorii pe care i-am citit, m-au influenţat, de asemenea, filmul, muzica, pictura, religia şi viaţa mai ales. Nu pun pe nimeni de o parte, cu toţii au fost asimilaţi.

Acum ce va mai urma?

Probabil “Simfonia mută”.

Număr de vizualizări :1810


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro