“Deşertificare umană şi ecologică, asta va urma”

iun. 6th, 2010 | By | Category: Studioul de carte

Dragoş Ghiţulete a debutat de curând cu romanul “Gluma rusească”, Editura Cartea Românească, un roman prin care îşi retrăieşte o istorie personală, dar şi una colectivă, a anilor de dinainte de `89. Autorul spunea “am trăit până la 15 ani într-un regim cumplit. Scriu despre el pentru că nu vreau să fie uitat şi în primul rând pentru că nu vreau să-l uit eu.” Despre volum dar şi despre alte momente importante ce i-au marcat traseul literar, Dragoş Ghiţulete îi povesteşte Andrei Rotaru în acest interviu, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro.

Debutezi cu un roman care, ca temă, poate fi o încercare pentru mulţi scriitori. Pe de altă parte, romanul acesta e o mărturie importantă, chiar dacă ficţionalizată, a anilor de dinainte de `89. Au existat şi amintiri pe care memoria le recupera spontan, pe măsura scrierii acestui volum?

E o încercare pentru mulţi scriitori, dar observ că se pierde interesul pentru “ficţionalizare”. M-a durut afirmaţia lui Adrian Marino cum că i se pare deplasat să scrii despre ororile prin care au trecut, spun au trecut pentru că nu mă număr printre cei care au suferit. Şi pot face aici referire directă la Jurnalul lui Steinhardt. Cred că pentru mulţi a fost un balsam acel jurnal. Nu cunosc toate dedesubturile unui astfel de atac. Poate că Adrian Marino a vrut să arate că despre acel trecut, care doare, doare al naibii, ar trebui o anumită rezervă în ceea ce se cheamă a-l descrie şi a-l ficţionaliza. Mă întreb însă atunci ce se întâmplă cu literatura despre Holocaust. A fost nevoie de aproape 20 de ani, vezi procesul lui Eichmann la Ierusalim al Hannei Arendt, pentru a se vorbi de Holocaust. Revenind, ne e ruşine? Nu există o literatură explicită, în afară de câteva studii istorice, despre fenomenul Piteşti. Ne e ruşine cu ce s-a întâmplat acolo? Nu suntem în stare să ni-l asumăm? Ce-o să ne facem atunci când vor dispărea supravieţuitorii acelei orori, cu ce-o să rămânem în faţa istoriei? Cu falsuri şi propagandă? Cu cât de drepţi şi mândri suntem noi între traci? Nu, am scris acest roman pentru a arăta, atât cât am trăit, văzut şi citit, că românii doar s-au cam lăudat cu ceea ce se cheamă în terminologia cinematografică, boaşe. Am reuşit să-mi readuc în memorie momente de dinainte doar prin comparaţie, adult fiind. Nu-i uşor să plângi zile întregi pentru o pereche de schiuri mai de doamne ajută, văzute la un copil de potentat, doar pentru că au fost aduse din Ungaria. Sau să te rogi ani de zile la Moş Crăciun, gerilă ca să fiu corect politic cu vremea aia, să-ţi aducă şi ţie măcar o pereche făcută la Reghin. Şi moşul să nu răspundă.

Spuneai că nu vrei să uiţi acel trecut  traumatizant în care ai trăit până la vârsta de 15 ani. Totodată, scriind despre el, îi apropii şi pe alţii de acele vremuri, iar scrisul te pune într-un fel, în acord cu prezentul. Care au fost premisele de la care s-a închegat acest roman, amintirile recurente, obsesive?

Păi când văd că Che Guevara e pe tricouri şi, mai abitir, e considerat de unii un mare luptător anticomunist, mă apucă tremuriciul. Am oroare de naţionalism, chiar de patriotism. Ştiu că or să mă înjure tot felul de “noidreptaci”, dar mi se rupe. Dar hai să punem lucrurile în matcă. Hai să vedem că Che Guevara a fost un criminal, că biserica, mă refer la structurile oficiale şi nu la cazurile de opozanţi, a fost jalnică. Hai să vedem că nu suntem buricul pămîntului, hai să ne uitam în ograda vecinului şi să nu-i omorâm capra care la 1956 a dat primul semn că e ceva putred în est. Şi până la urmă, e vina mea că m-am născut în România? E dreptul meu să fiu scârbit. Vina mea, dar poate că nu e târziu, e că n-am plecat.

Dintre scriitorii români care au abordat această temă în literatură, ce ţi se pare un câştig din punct de vedere civic, ce ţi se pare un dezavantaj pentru o astfel de literatură, tradusă în afară?

Filmul, la fel ca literatura de ficţiune, cred că poate apropia mai repede pe cineva de spaţiul ăsta. Un Porumboiu sau Mungiu în film, pentru a aminti de aşa-zisul nou val, ca să nu mai vorbesc de Pintilie, un Lungu sau Cărtărescu în literatură, au mari şanse de a trezi intereseul. Spun asta pentru că mă gândesc la flime ca La vita e bella sau Trenul vieţii, filme care au reuşit să spună ce s-a întâmplat în perioada nazsimului mai bine decât a făcut-o poate o carte de istorie. Nu cred că e un dezavantaj. Nu cred că a scrie despre comunismul din România e ceva neapărat neaoş. Literatura noastră poate fi tradusă, prizată, dar e nevoie şi de altceva în afară de scriitori. Mai trebuie şi ceva interes al instituţiilor de profil pentru a ne vedea pe rafturile librăriilor din alte ţări. De ce cehii sau polonezii sunt prezenţi acolo pe standuri întregi şi noi doar sporadic?

Matei Vişniec identifica un ritm cinematografic în construcţia acestui roman. Documentarea pentru scrierea acestei cărţi a constat şi în vizionarea multor  înregistrări din acea perioadă? Ai aflat ceva ce poate nu ştim nici în ziua de azi, mulţi dintre noi?

În afară de filmele despre acea perioadă, de cărţile pe care le-am citi şi de ceea ce mi-a povestit bunicul meu, nu am alte surse. Am citit mult despre comunism. Dacă aş fi aflat ceva ce încă mulţi dintre noi nu ştiu, n-aş fi ţinut pentru mine. A, şi am mers în Italia pentru câteva zile. Recunosc, înainte de acel incident care a declanşat practic valul de ură faţă de români. Probabil că a fost doar o picătură care a declanşat ceva mai vechi. N-am avut personal probleme cu italienii, poate şi pentru că persoana la care am fost, o poetă din Elveţia dar care trăieşte la Roma, mă forţa să vorbim numai în franceză oriunde ne duceam. Drept pentru care nu cred că eram “luat” drept român. Ţine poate şi de meseria pe care practic, sunt ziarist la RFI, şi mă confrunt totuşi zi de zi cu actualitatea internaţională.

Vârsta adolescenţei  este poate cea mai sensibilă la aspectele cu potenţial traumatic. Totodată, memoria poate fi un fals prieten, care distruge fără voie unele adevăruri.  S-ar putea să fii acum, cel mai tânăr scriitor care abordează acest subiect, în România. Cum te împaci, după scrierea acestui roman, cu prezentul, cu trecutul?

Cel mai tânăr nu ştiu dacă sunt, dar ştiu că sunt un scriitor care nu se fereşte de astfel de teme. Nu mă interesează părerea celor care susţin că ar fi bine să uităm trecutul. Pentru că acolo se află de fapt germenii acestei societăţi bolnave. De unde crezi că au apărut salvatorii neamului care sunt prezenţi pe unele televiziuni de ştiri şi varsă lături? De unde crezi că vine mentalitatea asta de a-l împroşca cu noroi pe cel de lângă tine? Eu n-am văzut dezbateri, ci “ba pe-a mătii”. Nu prea văd oameni cu dileme, oameni care să spună nu ştiu, eu doar cred, etc. Nu, sunt oamenii fără dileme, pentru că omul nou, omul inventat de comunişti nu avea dileme. Dacă avea, era convins prin tot felul de metode să renunţe la ele, să îmbrăţişeze doctrina şi să plece capul.

De mult timp lucrezi la RFI România, şi eşti realizator de emisiuni culturale şi politice. De când a început să te preocupe politica, istoria?

Da, practic aici am debutat în presă. Am plecat o vreme, dar apoi m-am întors pentru a realiza un talk-show care a primit şi vreo două premii. Mă preocupă istoria de când am început să-mi dau seama ce e cu mine. Politica, aşa cum se înţelege ea pe meleagurile astea, nu mă pasioneaza deloc. Sunt pesimist, rău, dar ţara asta nu mai poate fi schimbată. Îmi pare rău să spun asta, dar e defectă în structură, în adâncime e rău. Emigrare în masă, să rămînă ei, salvatorii, să-şi plimbe şpăgile pentru tot felul de la unii la alţii, să îşi miroasă jegul de sub cămaşa curată şi prospăt călcată. Deşertificare umană şi ecologică, asta va urma.

Care au fost primele încercări literare? Primii autori spre care te îndreptai? De ce ei şi nu alţii?

Păi au fost nişte poezii, recunosc. Prin liceu, apoi prin facultate. Dar nu le-am arătat nimănui. Poezia e ceva ce mă înfioară, dar îmi dau seama că n-am organul necesar pentru a vorbi cu zeii. Apoi uşor, uşor am început să observ că se leagă propoziţiile, frazele. Sunt foarte atras de dramaturgie, am şi scris o piesă de teatru dar nu-i mai cunosc traseul. Nu ştiu dacă m-a atras neapărat un autor cât un personaj pe care l-am tot întâlnit în diferite lecturi, ipostaze, fie că e vorba de teatru, proză scurtă sau roman. Îl cheamă Hamlet, şi am o slăbiciune pentru el. Îl iubesc, mi-e dor de el.

Din literatura tânără de astăzi, ce tip de scriitură îţi atrage atenţia?

Îmi place mult Filip Florian. Acum încerc să mă acomodez şi cu fratele Matei. Scriitorul român preferat însă, deşi scrie în engleză şi trăieşte în America, e Andrei Codrescu. Mă întristează că un alt mare scriitor nu are recepţia pe care o merită. E vorba de “Mehaşesu”, cum îi spun atunci cînd vorbesc cu prietenii despre el, Mircea Horia Simionescu.

Cât de dificil ţi se pare momentul debutului pentru un tânăr în ziua de azi şi care au fost problemele posibile sau reale pe care le-ai întâmpinat?

Cred că e foarte greu să debutezi. Mai ales în perioada asta de criză. Acum, ce să zic? Eu am avut mare noroc. Şi şansa unei lecturi, fragmentare ce e drept, a unui scriitor şi dramaturg care a văzut ceva în scriitura mea. Matei Vişniec. Apoi cred că e foarte importantă editura la care debutezi. Şi aici trebuie să mulţumesc editurii Cartea Românească pentru încredere. E mare lucru să existe ceva promovare, reţea de distribuţie, etc.

În momentul de faţă pregăteşti un nou manuscris?

Da. E tot un roman. Dar nu vorbesc despre el. Cel puţin nu acum.

Număr de vizualizări :1287


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro