„A fost suficient să spun de câteva mii de ori rugăciunea cu „Înger, îngeraşul meu…”, şi iată, am scris Ambasadorul”

apr. 25th, 2010 | By | Category: Dialogul de carte

Ioan Mihai Cochinescu ne dezvăluie astăzi câteva etape importante pentru scrierea unui roman de debut şi totodată unui roman de referinţă în literatura română, “Ambasadorul”, ediţia a II-a, recent publicat la Cartea Românească. Ne deconspiră secrete legate de importanţa muzicii şi cinematografiei în alcătuirea unei cărţi, despre valenţele benefice ale îngerilor şi descoperirea vocii autentic-literare. Ioan Mihai Cochinescu în dialog cu Andra Rotaru, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro.

Începuturile dumneavoastră literare sunt legate de proza scurtă şi de povestirile pentru copii, texte publicate în diverse reviste. E nevoie în devenirea unui scriitor profesionist de o perioadă de formare, înainte de a exploda pe piaţă cu ceva durabil în literatură? Ce temeri au existat în această perioadă de formare şi cum aţi aflat că scrisul dumneavoastră are un son identitar?

Eu am rezolvat problema asta în felul următor: până pe la 30 de ani am scris destul de mult dar şi destul de prost, învăţând totuşi de la marii maeştri că dacă n-ai nimic de povestit în mod cinstit, nu vei fi niciodată un scriitor adevărat. Asta, pe de o parte. Pe de alta, că dacă nu reuşeşti să-ţi găseşti propriul son, cum bine ziceţi, vei fi confundat foarte uşor. Aşa că la începutul anilor `80 mi-am ars toate manuscrisele (un cufăr cu câteva mii de pagini de roman, nuvele, povestiri). Mi-am zis: ok, dacă după asta voi fi în stare să mai scriu ceva, şi anume ceva foarte personal, înseamnă că sunt un scriitor. Am avut noroc pentru că la scurtă vreme după aceea am scris povestirile din „Visul de iarnă al Isabellei”. Niciodată nu poţi „exploda” dacă nu ai acumulat suficientă energie. Poţi, cel mult, să produci un mic şi jucăuş foc de artificii. Iar dacă am preluat expresia dvs. („a exploda” literar) este numai pentru că eu sunt convins că aceasta e singura explozie benifică pentru cei din jurul nostru.

Pot cărţi precum „Ambasadorul” să fie o alternativă la manualele de istorie, plictisitoare pentru mulţi tineri învăţăcei? Ce astfel de cărţi aţi mai recomanda pentru o mai bună cunoaştere a unor adevăruri istorice? Nu vă e teamă că uneori vă asumaţi un singur punct de vedere asupra unei realităţi, chiar şi ficţionalizate?

În nici un caz “Ambasadorul” nu este un exemplu bun de a învăţa istorie, la modul propriu. Romanul meu înşiră şi fapte reale dar şi multe lucruri inventate de mine. Pentru că e o ficţiune, nu o carte ştiinţifică. Trebuie să repet acest lucru, nu cunosc nici măcar un singur roman în istoria literaturii universale care să ţină loc de manual de istorie. Scriitorul tocmai asta trebuie să facă, să povestească lucruri care pot fi reale, dar nu neaparat reale. Mai curând, scriitorul poate evoca momente istorice, poate plasa acţiunea într-un context istoric, dar el poate (şi e dator) să modeleze mai curând sufletul omului, să-l călăuzească pas cu pas pe calea descoperirii sinelui însuşi.

La sfârşitul anilor `80, aţi citit din Ambasadorul la cenaclul Junimea, unde amfitrion era criticul literar Ovidiu S. Crohmălniceanu. S-a bucurat de o receptare extrem de bună, iar această recunoaştere critică literară bună a continuat.  Dacă aţi fi avut vreun eşec la lecturile acestea, aţi fi continuat cu scrierea romanului sau cu scrisul în general?

Dacă aş fi avut un eşec, la un asemenea nivel de receptare (să nu uităm că atât domnii Nicolae Manolescu, Ov.S. Crohmălniceanu cât şi toţi ceilalţi colegi de-ai mei optezecişti, de-acolo, erau scriitori de reală valoare), aş fi fost foarte nefericit. Dar n-aş fi renunţat să scriu. Pentru că faptul de a fi scriitor nu e totuna cu a fi o vedetă de cinema. Nu e un pariu. Nu e o loterie. Nu scrii pentru a fi faimos ci pentru că ai ceva de spus. Sigur că e bine să ai succes, dar nu este acesta motivul pentru care eu scriu.

S-au făcut unele comparaţii între cum e construit “Ambasadorul” şi cum sunt construite unele filme de referinţă din cinematografia mondială. Au existat voit astfel de influenţe sau construcţia epic-filmică a romanului „Ambasadorul” se datorează unei structuri proprii, intrinseci, de autor?

Tot ceea ce acumulăm în viaţă se reflectă în ceea ce scriem. E o lungă listă de regizori de film cărora le datorez modul de a alcătui romanul meu, ca pe un fel de film. E şi muzica pe care am învăţat-o de mic, acolo. Dar îmi place să cred că există un înger care are grijă de mine, continuu. Ştiu că sună ca din poveşti, însă fără acest înger n-aş fi scris şi nu voi scrie niciodată, nimic. Vedeţi, aşadar cât de norocos sunt. A fost suficient să spun de câteva mii de ori rugăciunea cu „Înger, îngeraşul meu…”, şi iată, am scris „Ambasadorul”.

Aţi mizat mult pe documentare în scrierea “Ambasadorului”? Personajul principal ajunge în Siberia, Asia, China…Cum se poate crea o autenticitate a locurilor, a oamenilor, doar documentandu-vă, fără nimic strident în înfăţişarea altor culturi şi locuri?

Trebuie să te documentezi, pentru că altminteri poţi deveni penibil. Ia gândiţi-vă, să scrii despre Vivaldi, dar să nu îi cunoşti viaţa şi opera, să scrii despre Platon sau Kant, dar să nu le fi parcurs măcar operele. E imposibil. Dar în momentul în care imaginaţia ia locul realităţii, începe frumosul joc al ficţiunii, pe care îl putem practica numai dacă nu am uitat să fim copii. “Ambasadorul” mizează pe un asfel de joc al inocenţei. Am inventat mai ales acolo unde în documente lipseau pagini întregi, acolo unde s-a “rătăcit” jurnalul lui Milescu.

Istoria personajului principal al cărţii poate fi transpusă şi în timpul prezent, e un personaj care poate fi adaptat la vremurile de acum?

Întotdeauna astfel de teme sunt de actualitate. Vi se pare că ar fi dispărut în aceşti 20 de ani de la revoluţia română ideea de dictatură, de cult al personalităţii, de dorinţă de înavuţire, de putere, de glorie, de războaie absurde şi de terorism, de foamete, sărăcie sau de mare tristeţe a poporului? Aşa erau Europa şi restul lumii acum 300 de ani, aşa sunt şi acum.

Romanul a fost interzis înainte de  `89. A existat până la urmă un avantaj major în această interdicţie?

Nu i-aş zice avantaj. Dar cărţile tuturor scriitorilor români  interzise înainte de 89 sunt azi un fel de “fotografii” ale fantomei dictaturii comuniste şi pot constitui un fel de necesar şi perpetuu remember. Omul uită repede. Deja, datorită vremurilor grele pe care le traversează acum ţara, îşi face din ce în ce mai mult loc nostalgia vremurilor de acum 30-40 de ani.

Cât de grea e povara unui debut reuşit? Îl obligă pe autor să fie la înălţimea aşteptărilor cititorilor, publicului? Contează aceste lucruri? V-au influenţat aşteptările celorlalţi?

Da, un debut reuşit îl obligă pe autor să confirme. Altfel, se poate crede cu uşurinţă că a fost numai o întâmplare succesul său. Nu e neapărat o presiune reală a celor din jurul tău, e mai curând o presiune de proprie conştiinţă. Într-un fel sau altul, trebuie să cuntinui proiectul tău. E de fapt şi o datorie de onoare, mai ales faţă de cei tineri care au nevoie de modele şi de certitudini. Reeditarea “Ambasadorului” o văd de aceea ca pe un fel de act necesar de reactualizare a personalităţii scriitorului care sunt. Eu cred în nevoia de personalităţi. Aşa m-am format şi eu şi mulţi dintre prietenii mei: am avut şansa să stăm în preajma unor personalităţi. Fără acestea n-am fi acum cei care suntem. La rândul meu, cred în generaţia tânără de scriitori. Şi, de câte ori pot, le acord tot sprijinul.

Ce conţine nou această ediţie „Ambasadorul” de an 2010?

Coperta frumoasă (autor: Radu Răileanu) şi o mediatizare de invidiat. Sunt meritele editurilor “Cartea Românească” (doamna Mădălina Ghiu) şi “Polirom” (doamna Claudia Fitcoschi, doamna Oana Boca), cărora şi pe această cale le mulţumesc. În rest, nici un rând, nici cuvânt din cele scrise înainte de 1989 nu sunt schimbate în ediţia 2010.

Aveţi şi un site de autor, http://mihai.cochinescu.com/. Care este marele lui beneficiu? Cum poate fi această pagină web un“obiect de studiu” pentru romancierul Ioan Mihai Cochinescu?

E mai curând un blog, dar pot fi găsite acolo şi date bio-bibliografice despre mine, în eventualitatea că cineva ar fi interesat de acest lucru (de exemplu un editor, un traducător, un critic literar). Vreau să adaug în final că extrem de mult a contat la lansarea romanului de zilele trecute faptul că au prezentat prietenii mei cei mai buni: Gabriela Adameşteanu (redactor al cărţii, în 1989), Mircea Cărtărescu şi Florin Iaru. Le mulţumesc şi lor, dar şi tuturor celorlalţi prezenţi la eveniment, într-un număr impresionant de mare.

Ioan Mihai Cochinescu s-a născut la 16 aprilie 1951, în Timişoara. Este prozator, eseist, estetician. A absolvit Facultatea de Compoziţie-Muzicologie în 1974. În 2005 devine doctor în muzică (estetică) al Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti. Este profesor de estetică, pian şi procesare computerizată a imaginii la Liceul de Artă „Carmen Sylva”  din Ploieşti. A realizat  filme artistice şi documentare de scurt metraj: “Ultimul om de zăpadă”,”Casa de pe colină”, “Oraşul” etc.. Filmul “Când oamenii se joacă” a fost premiat pentru scenariu şi regie (la Bucureşti, 1969  şi  Hirosima – Marele Premiu  şi  Medalia  de Aur, 1975). Este membru al Asociaţiei Artiştilor Fotografi din România (1982) şi al Uniunii Scriitorilor din România (1993). În anul 1991 a debutat cu romanul “Ambasadorul” la Editura Cartea Românească. În  1993 a publicat  romanul “Rock & Depeche”. Filmul unui roman, la Editura Liberart. În 1996 au apărut volumele de proză scurtă “Visul de iarnă al Isabellei” şi “Insula”, la Editura RAO. În 2006, la Editura Libertas a publicat volumele de eseuri “Tratatul de Caligrafie” şi “Tratatul de Alchimie”. În 2007, apare “Tratatul despre sublim”, iar în 2009, monografia-album “Vivaldi în Veneţia”.

Număr de vizualizări :2601


4 Comments to “„A fost suficient să spun de câteva mii de ori rugăciunea cu „Înger, îngeraşul meu…”, şi iată, am scris Ambasadorul””

  1. […] Link-uri, recenzii, bloguri: Cartea Românească , Hotnews, Observator Cultural, Antena 1, Ziare, 121 . ro,  Horia Gârbea, Luceafărul, România Culturală, România Literară (Gabriela Gheorghişor), Ştiri Prahova, Mayumablog, Chestii livreşti (Dragoş C. Butuzea), Jurnalul unei gospodine ratate (Madelin), Mediartys, Psychologies, Suplimentul de cultura, Gândul, Obiectiv – Vocea Brăilei, PRwawe, Index Ştiri, Carte.ubix.ro, Evenimentul Zilei, Diverta, Feed Box, Radiocultura, Fără titlu (Vlad Stoicescu), Agentia de carte […]

  2. vergi spune:

    s-a scris asa de mult legat de carte, au scris atitea nume celebre, ca parca imi e teama sa adaug si eu citeva cuvinte! de fiecare data imi ajunge sa imi amintesc ce insemna numele crohmalniceanu pe vremea studentiei mele si desigur mai tirziu. Sa imi fi spus atunci cineva ca va veni ziua in care va scrie legat de tine, as fi crezut ca se razbuna pe mine noptile , in care invatam!! asta ca sa amintesc doar un nume, sint insa atitea! carte nemaipomenita, abia acum dupa atitia ani s-a confirmat adevarata ei valoare. Daca s-a scris din nou atita despre ea!!! peste ani se asterne cumva uitarea, e si soarta cartilor, uite, ca in cazul tau interesul e parca mai mare ca la inceput!!! si asta spune totul!! felicitari!

  3. […] prieteni, cei trei aprilişti “berbeci”: Cătălin Apostol, Bogdan Stoicescu şi cu mine. La mulţi ani şi pentru Luca şi Robert, aprilişti şi ei (ai zodiei taurului)! Sănătate şi […]

  4. […] Carte.ubix.ro, Evenimentul Zilei, Diverta, Feed Box, Radiocultura, Fără titlu (Vlad Stoicescu), Agentia de carte, Eugen Istodor (via voxpublica.realitatea.net) şi pe blogul istodor.catavencu.ro, ofCorso (Alina […]

Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro