“Poeţii au şi ei inimioara lor, şi încă ce inimioară!”

apr. 11th, 2010 | By | Category: Studioul de carte

Un interviu cu m. duţescu, câştigătorul de anul acesta al concursului anual de debut organizat de Editura Cartea Românească, secţiunea poezie. Un dialog despre soarta volumelor de poezie, despre şansă, despre editarea (posibilă) pe banii proprii a manuscriselor de versuri, despre ce se “fură” în poezie de la unii la alţii. Un dialog între m. duţescu şi Andra Rotaru, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro.

Anul acesta, manuscrisul tău de poezie a concurat cu alte 35 de manuscrise la concursul anual al Editurii Cartea Românescă. Norocosul la poezie ai fost tu. Ce făceai cu manuscrisul dacă nu ieşea câştigător? Te îndreptai spre o altă editură sau aşteptai următorul concurs? La poezie, acum, din ce în ce mai puţine edituri mizează pe manuscrise, fie că eşti debutant, fie că eşti deja un nume relativ cunoscut.

Nu ştiu, nu aveam un backup. Probabil că l-aş fi scos pe banii mei sau ai vreunui prieten, la o editură care ar fi luat naştere şi ar fi dispărut chiar atunci, pe loc. Asta mi-ar fi asigurat un control maxim la partea de redactare, DTP, grafică, distribuţie, PR etc. A nu se înţelege că mă plâng de Cartea Românească; din contră, mi se pare cea mai bună opţiune din România în acest moment. Dar dacă era să nu câştig, cu siguranţă aş fi încercat o alternativă la ceea ce sunt de obicei cărţile de poezie la noi.

Ai accepta să publici poezie pe banii tăi?

Deci am zis, nu văd nicio problemă. Mi-ar plăcea să pot publica poezie pe banii mei în general, şi nu mă refer doar la poeziile mele.

Când ai început să scrii? Ai frecventat de-a lungul timpului cenacluri, alte evenimente de genul acesta, unde se dezbăteau texte?

În noiembrie 2008, parţial şi datorită crizei economice (începusem să am mai mult timp liber), parţial şi din alte motive (se făceau 6 ani de când murise tata, eram întors pe dos, în fine.) A fost un poem atunci, şi am tot scris poezie vreun an de zile, după care am încercat şi proză la îndemnul lui Adi Schiop, Dan Sociu sau Cătălin Lazurca, care îmi comentau poemele pe clublitarar.com cam aşa: „E un text bun, dar de ce nu încerci să scrii proză? Scrie dom’le proză, nu fi leneş.” .

Mai avusesem ceva tentative pe la 16 ani, cu 4-5 proze scurte (decente pentru vârsta aceea; încă le mai am, le-am recitit de curând) şi cam tot atâtea poeme (destul de penibile, eroic-folclorico-mistice, influenţate de muzica pe care o ascultam: doom, dark metal ş.a.) Prozele alea mi le-a şterpelit văru-meu la un moment-dat şi le-a pus la poştă în plic, cu destinaţia România Literară. Nu mi-a zis nimic, mi-a adus doar ziarul cu răspunsul doamnei Constanţa Buzea; era foarte entuziasmată, zicea că ea nu crede că povestirile respective sunt scrise de un copil de 16 ani, că e incredibil cât control al frazei, câtă maturitate, ce viziuni; în fine, m-am lăudat destul : ) Ideea e că m-a ţinut cam un an, era prin 1995-1996, după care n-am mai scris şi nici n-am mai citit literatură multă vreme, parţial din cauza facultăţii înfiorător de grea pe care am urmat-o, şi asta până în noiembrie 2008, cum spuneam. De aceea, nici nu ştiu cât o să mă ţină treaba asta cu scrisul, acum.

Referitor la cenacluri: am mers de vreo 3 ori la Euridice, iar între timp Euridice a dispărut, odată cu Marin Mincu. Nu am apucat să citesc acolo, evident. Am citit în schimb la Muzeu, a fost OK. La fel şi la Institutul Blecher, unde am fost unul dintre primii autori invitaţi şi unde merg cu regularitate, pentru că-mi place de Komartin, iar discuţiile pe textele care se citesc acolo mă ajută şi pe mine.

Evenimentele aşa-zis literare, gen „Să aducem poezia în stradă mai aproape de oameni, să ne râdem niţel, dar să facem şi un pic de poetry” mi se par foarte plictisitoare, au aşa un aer coclit, plus că mă enervează că se bea, se fumează etc.

Cât de mult ţi se pare că fură poeţii unii de la alţii? Care dintre ei îţi par voci singulare, nealterate?

Nu ştiu dacă e furt sau doar afinităţi, anumite tipuri de sensibilitate comune unor anumiţi autori, sau influenţa pe care o poate exercita un text asupra altui text, să zicem. Nu pot să bag mâna în foc pentru nimeni cum că ar fi o voce singulară, însă aşa la marele ghici cred că Ioan Es. Pop a fost ceea ce se cheamă „voce singulară” la debutul său din 1994. Iar dintre cei tineri, o mică revelaţie am avut când am citit Andrei Peniuc; n-am mai găsit nimic asemănător acelor texte şi care să fi fost publicat anterior. La fel şi cu V. Leac.

Pe de altă parte, mie îmi plac şi unii autori care poate nu sunt neapărat voci singulare, dar faptul că vin cu experienţele proprii pe o voce eventual cunoscută îi diferenţiază suficient, şi asta e frumos – n-am chef să mai dau nume, sorry. : )

Ai auzit de nenumărate ori de conflictele dintre generaţii. Ce este pozitiv în a încuraja astfel de conflicte, ce este mai puţin pozitiv? Unde crezi că se pot găsi punţi de legătură?

Nu ştiu ce e cu conflictele dintre generaţii. În schimb, am observat treaba asta la unii autori tineri, din aceeaşi generaţie: ăla e bou, nu vorbesc cu el, ăla a zis de mine într-un articol, ăla scrie ca mine ş.a.m.d. – deci mă plictiseşte teribil, şi sunt cât se poate de sincer acum.

Dar ştii, poate că pe undeva e de înţeles; referitor la orgoliul arhitecţilor şi înverşunarea cu care aceştia îşi apără proiectele, oricât de proaste ar fi, în Spania se zice deseori „cada arquitecto tiene su corazoncito” („fiecare arhitect are inimioara lui”) şi mă gândesc că la fel şi poeţii: au şi ei inimioara lor, şi încă ce inimioară!

Cât de atras eşti de piaţa editorială şi industria editorială de la noi? Ce ai îmbunătăţi?

E un subiect care, iarăşi, nu prea mă interesează, dar ca să dau un răspuns totuşi: distribuţia cred că e o problemă, apoi traducerea cărţilor bune şi promovarea lor mai departe. Cu alte cuvinte, un management inteligent.

Nu ştiu cât se câştigă din afacerea asta cu cărţile, presupun că nu prea mult, dar ştiu sigur că preţul mare al cărţilor e din librării o problemă, şi de aici vânzările modeste. Despre fineţuri gen design de coperte, layout de pe vremea lui mamaia ş.a.m.d. nu mai pomenesc, că nu arde. Deci cred că un concept precum Ikea / H&M (branduri suedeze, nu întâmplător) ar mări profiturile editurilor, mărind şi tirajele etc. şi toată lumea ar fi happy. (Scuze pt. speculaţii, dar aşa se întâmplă când nu te pricepi şi cu toate astea îţi dai cu părerea.)

Ai pleca în afară dacă ţi s-ar pune pe tavă şi un agent literar…? Unde?

Sună fain, dar nu cred că aş face-o pentru că nu aş fi capabil să scriu la normă. Indiferent de banii care ar fi aruncaţi în joc, sau de plajele însorite din proximitatea verandei în care mi-aş bea ceaiul de seară.

Oricum, înainte de orice, eu sunt arhitect şi am mai multe motive care mă ţin în Bucureşti pe linia acestei profesii. În plus, am lucrat în birouri din Irlanda şi Spania – stagii scurte de câteva luni – şi pot spune că nu e uşor să trăieşti altundeva, chiar dacă ai salariu decent, profesie onorabilă şi altele. Deci nu aş pleca decât dacă mi-ar ajunge cuţitul la os în România.

Cum scrii? Ce te inspiră?

Poezia are mecanisme diferite de proză (asta am învăţat la cenaclul lui Komartin, şi am văzut singur mai apoi că aşa e), deci să le luăm pe rând.

Poezie scriu când sunt un pic obosit şi confuz, şi mai ales trist; dar trist la modul dulce tristeţe în care mă bălăcesc cu bună ştiinţă. Starea respectivă durează maxim 5 minute. Cele mai bune poeme cred că le-am scris cu gândul la tatăl meu care nu mai e, sau atunci când eram f. f. singur, sau când mi-am dat seama la un moment-dat că cel mai bun prieten al meu se îndepărtează din ce în ce mai tare de mine, pentru că urma să se căsătorească şi în general cam asta e logica lucrurilor.

Proză scriu cu încordare şi luciditate, cu condiţia să am suficient timp şi să nu mă fută nimeni la cap. Adică să am mintea setată pe text şi nu pe Primăria Sectorului cutare, sau pe cât mai se dă şpagă la Urbanism, acolo, ca să-ţi elibereze Autorizaţia de Constuire în termen legal şi să nu-şi bată joc de tine, să te cheme la re re de 10 ori. Deci cam asta.

Cum vezi un posibil sfârşit al poeziei? O apocalipsă a ei?

Nu ştiu, la o asemenea întrebare îmi vine să răspund la mişto, dar mă abţin pentru că până acum am fost chiar OK, am încercat să nu derapez deloc.

Număr de vizualizări :3170


5 Comments to ““Poeţii au şi ei inimioara lor, şi încă ce inimioară!””

  1. nextval spune:

    e isteţ duţescu ăsta, dar ar trebui să fie puţin mai serios, cum probabil e în arhitectură…
    serios în sensul că literatura asta poate fi o convenţie (estetică, etică ş.a.), dar mai contează şi ce ne spune omul din spatele convenţiei.

    felicitări, m. duţescu!
    să nu mă uiţi când o să-ţi apară cartea. când o fi.
    🙂
    vali nicolae

  2. lavinia spune:

    felicitari! asteptam cu nerabdare lansarea 🙂

  3. m. spune:

    va multumesc

    am sa anunt din vreme si lansarea propriu-zisa de la Bookfest si party-ul de dupa

  4. anca_miruna spune:

    Felicitari,Mihai….:)

  5. […] duţescu: http://www.agentiadecarte.ro/2010/04/%E2%80%9Cpoetii-au-si-ei-inimioara-lor-si-inca-ce-inimioara%E2%… vizualizari: […]

Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro