12 pentru “Poezie de Puşcărie”

mart. 28th, 2010 | By | Category: Eveniment

12 pentru “Poezie de Puşcărie”

Astăzi, 29 martie 2010, ora 12:00, la Penitenciarul de Maximă Siguranţă Rahova din Bucureşti, vor fi decernate Premiile Concursului Naţional de Creaţie Literară al persoanelor private de libertate „Poezie de Puşcărie”. Un juriu format din Dan Mircea Cipariu (preşedinte), Cornelia Maria Savu şi Pompiliu Onofrei a desemnat 12 câştigători, din cele 186 persoane private de libertate participante la concurs.

Concursul, derulat în parteneriat cu  Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, Asociaţia EURO CULTURART, Societatea Română de Radiodifuziune şi Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică ”I. L. Caragiale”, se află la a doua sa ediţie şi are drept scop încurajarea afirmării persoanelor private de libertate în domeniul creaţiei literare şi participarea acestora la activităţi valorizatoare, care să contribuie la îmbunătăţirea imaginii de sine, la creşterea încrederii în propria persoană, dar şi promovarea unei imagini obiective a sistemului penitenciar, ca serviciu în slujba comunităţii.

AgenţiadeCarte.ro vă prezintă în exclusivitate lista câştigătorilor: Valeriu Barbu (Galaţi) – locul I,

Mariana Dorina Coman (Târgşor) – locul II, Smaranda Mitru-Haiduc (Târgşor) – locul II , Dan Mihai Bunescu (Slobozia) – locul II, Mihai Teodor Gireadă (Aiud) – locul II, Ioana Maria Vlas (Târgşor) – locul III, Cristina Nicoleta Picioruş (Jilava) – locul III, Cătălin Ifrim (Botoşani) – locul III, Marcel Agherghinii (Focşani) – locul III, Ioan Dorel Matioc (Satu Mare) – menţiune, Aurica A. Cană (Târgşor) – menţiune, Ion Lică (Brăila) – menţiune.

„Pentru foarte mulţi dintre deţinuţi, poezia e o formă de terapie izbăvitoare. Prin Cuvânt sunt eliberate drame şi trăiri interioare răscolitoare. Poezia e o cale de a vindeca răni ale destinului, ale sufletului şi ale spiritului. Această ediţie a doua ne propune 12 suflete în căutarea unui poem eliberator. Valeriu Barbu a câştigat şi anul trecut, şi anul acesta, semn că pentru el Poezia e o formă de a deveni într-o lume a interdicţiilor. Anul acesta am premiat 4 deţinute de la Penitenciarul Târgşor. Poeziile lor, printre ele şi cele scrise de Ioana Maria Vlas, au o dicţiune interioară ce vorbeşte despre căderile din viaţă şi din biografie. Cu aceşti 12 câştigători voi face exerciţii de scriere creativă. Textele din concurs şi cele de la atelierul de scriere creativă vor apărea într-un volum la editura timişoreană Brumar. Antologia va fi însoţită de un film, docu-drama, cu cei 12 câştigători”, a declarat Dan Mircea CIPARIU, preşedintele secţiei Poezie – Asociaţia Scriitorilor Bucureşti.

AgenţiadeCarte.ro vă prezintă, în exclusivitate, textele câştigătoare la Concursul „Poezie de Puşcărie”.

Autorul: Gireadă Mihai Teodor

Unitatea penitenciară: Penitenciarul Aiud

De scris pe o felicitare (partea I)

Pe-ntunecat,

pe-o plajă tropicală

am venerat

grăuntele de nisip

căci a creat

perfecţiunea

sânilor de-alaltă seară.

De scris pe o felicitare (partea II)

–       caut un context

verbal

în care să te

plasez

–       dar nu găsesc

metafore

ci doar verbe

de acţiune.

Alb

Iubesc albul metalizat

al celor treizeci d’arginţi

pe care-i am primit pentru

vânzarea de sine-mi.

Am căutat o ană

s-o zidesc în mănăstirea

sufeltului meu

dar n-am găsit decât copacul

ce invita funia

la meditat.

Iubesc albul metalizat,

la fel ca Iuda

căci e de preferat

albeţii unei statui

martire.

Autorul: IFRIM CĂTĂLIN

PENITENCIARUL BOTOŞANI

ZBOR ÎN OGLINDA…

umbra unui zid se târăşte-n mine

şi-n ochiul stâng se închide-o uşă mută

privirea mea cârpită cu aripi de îngeri

refuză zborul străin din oglindă…

cândva, închipuirii tale i-am dat totul

şi mă scăldam în râsete deşarte

pân-am văzut oglinda vieţii cum plesneşte

de-atâta frumuseţe zbuciumată.

azi poate c-am învins înc-o tristeţe

şi veşniciei i-am surâs cu anii mei

iar scrisul meu, copil cu amintiri de scrib

e-o literă de opal într-un poem de aur

INTROSPECŢIE

în ochii mei scrânciobul durerii

leagănă lacrima ce niciodată n-am plâns-o…

astăzi mă simt o trezire absurdă

şchiopătând în urma răsăritului

o pată de suflet îmbibată

în cearceaful visului interzis.

EXERCIŢIU   DE   REGĂSIRE

* sângele picurând pe albul aripilor a îngreunat zborul…*

ceru-şi odihneşte veşnicia pe aripi de lumină

căutând s-adoarmă în psalmii unui munte

eu totuşi tac, pun mâna la gura cuvintelor

şi las doar zborul umbrei să-mi mângâie privirea…

mi-adun toată durerea în palma unui strigăt

strivesc tăcerea nopţii sub visul de mătase

şi-aud cum plânge clipa cu pumnii strânşi în plete

dar eu mă joc cu umbra-mi ce  urcă pe perete…

oglinzile m-arată mai slab şi mai pierdut

le-am mângâiat surâsul precum ating o rană

doar ceru-mi recunoaşte neprefăcutul chip

ce l-am ascuns apatic în paginile arse…

NU MINTEA-MI NAŞTE IDEILE…

nu mintea-mi naşte ideile ci ochii-mi

eternii iubitori de-mprejurimea

rotundelor iluzii înghiţite –

pentru-a salva fiorul lungilor uimiri

cutremurul fiinţei suspendate

între a nu şti şi a continua să uite…

din toate vocile, iubesc tăcerea

e-aşa de  necuminte când mlădiază verbul

însetată de-o altă nebunie

nu tămăduieşte, doar răneşte

şi apoi îşi taie din scălămba existenţă

aripa care-ncearcă să mă-nvie…

MONOLOG

ce mult m-asemui unui trandafir

sunt la fel de plăcut până la atingere

în schimb parfumul meu trădează orice simţ

al pământului în care am crescut…

în fiecare zi mă plimb în grădina gândului

culegând amintiri…

tu ce mai faci? al cărui chip săruţi?

uneori… îmi răspund

tu n-ai nimic pentru tine!

alteori, tot eu, sunt acela care-abia

mai reuşeşte să-ntrebe din nou…

eu scriu, amăgindu-mă c-aş fi altceva

decât răsuflarea tăcerii tale!

Autorul: Ion Lică

Unitatea penitenciară: Penitenciarul Brăila

AVENTURILE UNUI ROM

Un rom de la şatră ce îndrăgeşte ciordeala,

Prin mijlocul satului cu greaţă trecea,

Pe cine vedea îl lua cu vrăjeala,

Să producă ceva mai mereu el spera.

Căci până acum avusese o soartă nasoală

Nimic nu-i picase la zar, la dicleală,

Şi tot spera într-o pradă babană

„Să mănâncă şi gura mea” o banană.

Piranda mereu îi spunea cu mânie,

„Mă pralea, ia bagă-ţi tu minţile-n cap,

Apucă-te dă muncă, frăţie

De nu, de la mine pleci trap!”

Muiere cu mintea înceată

Dă has cu tot timpul aduc

Chileală – mereu o face lată –

Şi mucles, că acuma te leg de un nuc!

Şi atunci gagiul nervos, şucărit,

La Nelu  Boschet în poiată se duse

Că acesta crescuse un porc jigărit,

Bolnav de râie şi de tuse.

Dar Nelu, băiat şmecherit în pârnaie

Se-nţeapă că pralea vroia ca să-l facă

Şi-aşteaptă, pândeşte înarmat c-o tigaie,

„Nebunule, mie vrei să-mi dai tu ţacă?”

Şi pralea se duce, se duce nervos

Iar Nelu-l surprinde-n flagrant în coteţ,

„Ciripeşte!” îi spune acesta voios

„Neluţu!, credeam că-i mistreţ!”

RUGĂ CĂTRE TINE

Către Tine paşii mi-i îndrept,

Către Tine mintea mea o sui

Tu ajută-mă ca să stau drept,

Inima mea, Doamne, s-o descui!

Să las Doamne, să pătrundă-n ea

Duhul Tău cel Sfânt şi luminos

Doamne, întinde către mine mâna Ta,

Fă-mă robul Tău cel credincios.

Chiar de mă-nconjoară vijelii

Duşmanul meu tot rage ca un leu,

Tu nu-ţi uiţi nicicând pe-ai Tăi copii

Căci Tu eşti Tatăl nostru – Dumnezeu!

CÂNTECUL ŞOAPTEI

Şaptezeci de mii de şoapte

Vor să spună o poveste

Cu „a fost” sau chiar cu „este”

Despre viaţă, despre moarte.

Şoapte sunt de bucurie

Dar şi şoapte de tristeţe,

Sunt îndemnuri şi poveţe

Pentru cei ce vor să ştie.

Căci în tot ce ne-nconjoară

Se aude şoapta vieţii

A vigorii, tinereţii

Sau celor ce stau să moară.

Deci, să aplecăm urechea

S-ascultăm minunea lumii

Cum ne-au învăţat străbunii

Fie-ţi răsplătită veghea.

OUL

Stând în cuibu-i împletit din vise şi frământări

Pasărea Phoenix a conceput un ou…

Apoi şi-a luat zborul în adâncimea sentimentelor majore

Şi a început să cugete.

Zburând către soare şi către lună,

Către zi şi către noapte,

În roua dimineţilor plângăcioase,

În respiraţia amurgului tristeţilor luminii,

În zbaterea pulsaţiilor necunoscute

Ale stelelor nenăscute încă…

Apoi s-a întors la cuibul său

Şi şi-a terminat cugetarea:

Dacă tot renasc din propria-mi cenuşă,

Ce sens mai are oul?…

ALERG…

Alerg de când mă ştiu:

M-am născut alergând,

Am supt alergând la sânul mamei

Organica viaţă ce curgea către mine.

Plângând, alergam către copilărie,

Către floarea violet din colţul grădinii

Şi către inima iubitei,

Către primăvara sufletelor noastre

Pe care n-am descoperit-o niciodată,

Către lume, către ea sau de ea,

Nici eu nu mai ştiu…

Mai presus de bine sau rău

E alergarea.

Oare către ce sau cine?

Ştii?

TAINA

Sub un plop, în luminiş,

Stau cu îngeri la taifas

Luna vine pe furiş,

Se strecoară pas cu pas.

Căci ar vrea şi ea, prea`nalta

Să asculte taina noastră

Despre una, despre alta

Ba pâş-pâş, pe sub fereastră.

Vrea să afle sfatul nostru

Ce-am putea pune la cale.

Ori cumva, ne strică rostu`?

Du-te, nu ne sta în cale!

DESCOPERIRE

Am vrut să descopăr o taină,

Însă ea se ascundea de după vise.

Atunci, am vrut să prind visul

Şi să-l înrămez în realitate,

Însă şi acesta, s-a ascuns după uitare.

Şi apoi am încercat să ispitesc uitarea

Cu amintirile,

Dar şi ea s-a prefăcut în zbor,

Care la rândul său s-a făcut ţăndări

Şi atunci a părut străfulgerarea:

Din ţăndările adunate mi-am recompus o taină.

Autorul: Agherghinii Marcel

Unitatea penitenciară: Penitenciarul Focşani

Dacă eu!

Dacă eu sunt eu,

Atunci cine este animalul acela fabulos?

De ce nu se ştie când a rămas

Ca un şarpe şi-un proverb ştiut

Răsucit ca o spirală-n lemn zvântat?

Dacă sunt eu,

Atunci sunt semnul marelui semn răpit

Sau sunt doar închipuirea

Celui ce-şi lasă acvila pe piatra în flăcări.

Şi dacă, şi dacă, şi dacă

Nu-s decât un idol la porţile deschise

Cu ochi de vietate închipuind ziua fără zi

Şi moartea fără de moarte?

Rugă pentru naţiune

Există oare-n România

Vreun leac de vindecare ?

Căci neamul meu este bolnav

Şi rana lui e mare.

Se cere leac vindecător,

Se cere o minune

Să vindece al meu popor,

Româna naţiune.

Există-un doctor priceput

Să-i oblojească rana ?

Că-l doare-aşa cum n-a durut

Şi-l chinuie Satana.

Prin ciuma roşie trecuţi

În noua libertate,

Ucidem pruncii nenăscuţi

Mânaţi de voluptate.

Incesturi, crime, sodomiţi,

Abundă prin ziare.

Suntem o casă de smintiţi,

În plină destrămare.

În ţara cu guvern corupt,

Parlamentari, miniştri,

Ca din pământ au apărut

Miliardari siniştri.

Ne vrem o ţară de creştini

Şi-o afirmăm din gură,

Dar de Hristos suntem străini

La fel şi de Scriptură.

În blocuri triste, cenuşii,

Bătrânii mor de foame,

Uitaţi de stat şi de copii.

O, fie-ţi milă, Doamne !

Te rog pentru poporul meu,

Pentru al tău sfânt nume,

Căci rana lui miroase greu

În ţară şi în lume.

Ascultă-ne din cerul tău,

Tămăduieşte ţara !

Ne mântuieşte de cel rău,

La fel ca de Godara !

Ridică Doamne-acest blestem !

Redă-ne bucuria !

Ne-ascultă ruga, fă un semn,

Trezeşte România !

Scrieri despre oameni

Scriu despre oameni

Şi despre faptele lor

În prezenţa zilelor noastre

Cuvinte ce coboară

Din munţii cu luceferi

Prin memoria timpului.

Scriu despre oameni

În prezenţa faptelor

Şi zilelor de aur ce ne înconjoară

Cu nimb de împlinire

În frumuseţea dimineţilor

Intrate în istorie.

Scriu despre oameni,

Despre persoana din ei

Pe raze de soare

Cu amfore pline de înţelesuri

Ce se răsfiră-n lume.

E povestea neamului meu.

Autorul: Barbu Valeriu

Unitatea penitenciară: Penitenciarul Galaţi

Motto:   ,,…nimeni nu poate ieşi din viaţa aceasta

decât cel puţin rănit…’’

(citat din: Cavalerul de nisip – de Cristian Biru)

1.   religia ta…

ce ai tu sfânt?  …cafeaua de dimineaţă,

dunga de la pantaloni, horoscopul de la ultima pagină,

ştirile pe scurt de la ora şapte,

metroul aglomerat, poarta instituţiei,

cardul, programarea la dentist, banca din parc

Weekend-ul  la unicul coleg care

te mai suportă – şi te suportă de când

nu te mai lamentezi…

ce-ai tu sfânt?

…căruciorul de la supermarchet,

ideea de biserică, privind-o de la geamul

autobuzului – când nu citeşti ziarul –

şi-ţi pare-un element arhitectonic oarecare…

ce-ai tu sfânt?  …colecţia de c.d.- uri, vitrina

cu insigne, imaginea publică, bârfa preajmei tale,

firul rebel lunecând pe frunte…

asta-i…

2.   ,,1989’’

roşie o dâră se coagula

pe cer

pe caldarâm, pe măşti –

Moartea se dădea cu ruj pe buze…

Să nu găureşti niciodată steaguri…

sevele pământului îşi cer dobânda

gloata cu sufletul la gură credea în

dezîmpietrire –

Moartea, fudulă, despletită, spărgea oglinzile

Să nu mături în casă niciodată în zi de Crăciun…

ochiul înota în surâs, vedea ce i se cere: precum

şi noi iertăm greşiţilor noştri

Leru-i ler  –  rostea  metalic la geamuri colinda,

Moartea

Să nu arunci niciodată cămaşa ta în foc…

Cineva… a furat gaura din steaguri

ţi-a lăsat iluzie… că binele ar locui undeva departe

şi că te va vizita, tu doar …invocându-l

Moartea te-a părăsit, eşti de-a dreptul liber,  aşa crezi…

Simbolul tău de acum, gaura din steaguri…

3.   gipies…

am crezut că

umbra mea-i o specie de papagal

repetă după mine, îngânându-mă,

sau ca-n oglindă când …mă strâmb

n-aş fi zis, vai…

că se poate lua la trântă de una singură

cu secundarele…

ia, …stai,  dacă aş lăsa-o

să o ia înainte

mi-ar putea ţine în loc de  gipies

să nu mai dau atâta

în gropi

4.  tot ceea ce se poate spune despre iubire

este aici şi atât

tu

5.   ce vrei să te faci…  când vei fi mare

tata mă-nvăţa să socotesc, ţinându-mă

pe genunchii lui,

visa  oricâte aş putea  să mă fac

atunci când voi fi mare

mama mă privea, iar eu creşteam văzând cu ochii –

deci uitătura ei mă-nălţa… nu-i  aşa?…

cât mă mai plictisea nesfârşita lor presupunere

legată de viitorul meu…!

voiam la joacă, voiam să fiu liber…

ia spune dragule, ce vrei să te faci când…

– tati, vreau să fac pipi…

6. Oameni

sunt oameni care au ţinut flori pe braţe

o singură dată, ultima…

oameni care nu au iubit nici măcar

iubirea,

dintr-un  soi de smerenie, de umilă neîndrăznire

oameni care au unicul refugiu sudalma,

blestemul,

îşi uită năduful cu simpla trecere

peste prag de crâşmă

oameni care-şi ascund neputinţele

dincolo de cele mai frumoase cuvinte –

şi nimeni nu s-a sinucis din prea multă compasiune…

oameni de-a dreptul invizibili

nepăsându-le de contrarii,

de gestica poetică a naturii –  trăind-o

într-o senzaţie de voluptate măreaţă

sunt oameni nimeni, peste şase miliarde

de nimeni

7.    proiectul rabla

casez visele

imagini foste lucide

casez mofturile

alinturile însingurate

casez toate codurile: galben, oranj

roşu…  pe seama posibilei îndrăgostiri

casez prognozele, graficele răsfrângerii treptelor

întrepasului meu haihui, casez  şi reitingul

de bărbat în toată firea

declar zonă depolitizată patul şi

vasul de la closet

casez oglinda care

nu ştiu ce are de la o vreme…

casez tastatura mea în T9 cu semne rupestre

şi iau poziţia celui de la Hamangia… aştept

întinsă ca un drum

de pe prispă şi până la poartă, umbra mea

încărunţită, aşteaptă fluturii cu pensia – polenul

unei dimineţi subţiri –

şi să mă strecor în altă soartă luată

de-a-ntregul şi… proprietate personală, nu în lizing,

ca până acum

Autorul – Matioc Dorel Ioan

Unitatea penitenciară – Penitenciarul Satu Mare

Un ultim tren

Ai ruginit, maldăr de fier

Uitat pe-o şină moartă în gară,

Încă sunt viu, tu ştii prea bine

Sunt doar un prizonier

Într-un castel de ceară,

Ce răbdător aştept

Pe-al cerului senin,

Un soare arzător s-apară.

Nu te-am uitat

Bătrân maldăr de fier

Rămas pe-o şină moartă-n gară,

Ajunge-voi la tine iară,

Tu prieten bun ce-mi eşti,

Noi împreună vom porni,

Acolo unde tu cunoşti, tu şti,

Printre coline, munţi şi văi,

Spre destinaţia finală,

De toate lepădaţi vom fi;

Un ultim tren…

A noastră gară.

Micuţul meu

Ocean de gânduri mă cuprind

Aici, zăcând în igluul meu pustiu,

N-am cum să-ţi spun

Cât te iubesc, îmi pare rău,

Că-n sufleţelul tău

O rană ţi-am deschis,

Micuţul meu…

O văd pe ea, pe mama ta,

În braţele-i sleite de puteri

Pe tine cum te ţine,

Ea lăcrimând, tu suspinând,

Încearcă dorul să-ţi aline

Atunci când tu la geam aştepţi,

Iar tatăl tău,

Acasă nu mai vine…

De ziua ta

Un mag de-aş fi,

Dac-aş putea,

Doar pentru-o clipă, fără să ezit,

La tine aş zbura,

Un semn să-ţi dăruiesc,

Să-ţi spun cât te iubesc…

De ziua ta…

Din puritatea albului de ghiocei,

O rochie cu trena-i lungă

Ţi-aş crea, cu ea te-aş îmbrăca,

Iar drumul către tine,

În loc de dale cu beton

Cu mii de flori le-aş presăra…

De ziua ta…

Printre zăbrele

Printre zăbrele,

Întinsă, parcă cerşind,

Mâna mea slută sta,

Ningea!

Din plumburiul cer

Muabili, leneşi parcă,

Pretutindeni, se risipeau mărunt,

Fulgii de nea!

Printre zăbrele,

Întinsă, mâna mea,

O telegramă mică, albă

Să-i cadă în palmă

Aştepta!

Întinsă sta

Printre zăbrele, mâna mea,

Să-i cadă-n palmă,

Un fulg de nea,

Ce sfânta, iarnă…

O vestea!

Blestemul

Blestemat-am fost, sunt încă

Sordid să bântui

Neîncetat, fără de rost,

De ziduri reci

Să mă izbesc,

Prin Univers eu rătăcesc

În gheenă să sfârşesc,

Pentru păcatu-mi

Să plătesc.

Opreşte Doamne acest blestem,

Nu-s eu un mizantrop

Nici un păgân cu sânge rece,

Nu-s eu…,

Te chem pe Tine Dumnezeu

Ca tu să mă blestemi,

Decât ignobil slugă

Pe un tărâm ce-i dominat

De LUCIFER,

Mai bine egumen

Într-o catacombă să sfârşesc

Doar Ţie Doamne

Să-ţi slujesc!

Celula

Celulă glacială

Cu formă de cavou,

Sălaş pentru unii,

Cataclism – morbid

Pentru alţii;

Făcut-ai din mine

O mumie lividă,

Hidoasă,

Cernând peste trupu-mi

Zăduf de pucioasă.

Celulă glacială

Cu formă de cavou,

Osuar pentru unii,

Infernal purgatoriu

Pentru alţii.

Topeşte-mi bruma

Cetina mi-o dezleagă,

Deschide-mi cripta

Învie-mă la viaţă,

Mai dă-mi o şansă…

O speranţă.

Autorul: Bunescu Dan Mihai

Unitatea penitenciară: Slobozia

Între noi

(L…….!

Între noi

o prăpastie fioroasã

şi o legiune de cuvinte schiloade…

pe masă,

”cărţi măsluite”

scoase din mâneca ta

în ultima clipă…

”Tu ai potul” – strigam,

mă poţi ucide

numai dacă vreau eu !

Seri zdrenţuite…!

Întotdeauna

ţi-ai uimit lăuntrul

neroziile nu ţi-au fost suficiente

să spulberi roua şi să amâni

de pe gânduri zăpada

şi atunci ai inventat câte o spaimă

ploua cu suspine inocente

prin seri zdrenţuite

bocetul complota făţiş

împotriva plăcerii,

iar dincolo,

în nepătrunsa uitare,

prăpastia aprindea a câta oară?

focul  amăgirii

Cu osebire

întotdeauna ţi-ai uimit lăuntrul,

îndoindu-te tulburătoare

ca şi când ai fi fost

singura dintr-un oraş oarecare

tronând peste un jilţ fără acoperire.

Atunci…!

(L…….)

În acea   ”după amiază”

Te-am iubit flămând,

Acum  te zidesc într-o rană

Fierbinte.

Adoarme totul în mine

Noaptea bufniţa cântă,

Ce pace o mai fi şi asta ?

În suflet

Îmi creşte steaua înfrângerii

Cu degete de ceară.

Doamne,

Îţi spun pentru ultima oară:

I-aţi drumul sub braţ şi te cară

Circul acesta nu este al tău….

Strig…

Strig, până nu mă mai aud

Fantoma vechilor peregrinări

Va mai veghea o vreme

Incredibila cădere

O,

Şi, de acolo,

Din pavilionul izbânzii

Viaţa va căpăta dintr-o dată

Alt înţeles…

Sunt umbra…!

În loc de verde

Lemnul rece şi credulitatea sâmburelui

Spre primăvară

Dacă zăpezile fi-vor bogate,

Iubirile vor ticlui inele

De ne închipuit.

Tatuat pe ramură numele meu

Şi, mai jos, prin coridoare de ceaţă,

Ţipătul sângelui într-o iminentă  murire

Izvorăşte mirarea

O, de griji, mă scutur ca de frig!

Ce-ai făcut, Doamne , din zilele mele ?

…Sunt umbra celui care a fost!

Luaţi-mi…!

Luaţi-mi orice

Numai singurătatea

Şi tristeţile bănuitoare nu.

Urâţi-mi şansa,

Calvarul

Şi jumătate din halucinaţii,

Urâţi-mi plecările

Şi, deopotrivă, întoarcerile

Dar tristeţea şi melancolia

Lăsaţi-le acolo

În micul sanctuar

De cenuşă astrală…!

Agonie

Sufletul meu

Ucis ca un câine fără

Vină,

Se încăpăţânează să moară

Hingherii

n-au învăţat îndeajuns

meserie….

Autorul – Coman Dorina Mariana

Unitatea penitenciară – Penitenciarul  Târgşor

Turnul Babel a fost doar o maşină de scris

Lumea de aici nu se mai vede

Nu se aude – Dumnezeule, frate,

S-a mărunţit toată şi subit

S-a măcinat între litere înalte, groase

Ţepoase din urzici şi line din mătase,

Semne pitice, cuvinte mărunţite – multe.

Aşternute între două mistere opuse.

Lumea de aici se tipăreşte – Dumnezeule frate.

Şi arde mocnit urcând în scrum de fraze uitate.

Şi nici nu te-ai născut poate,dar povestea ta

Stă prinsă undeva pe nişte file de noapte.

Într-o carte a bunilor săi lăsată-n urmă şi scrisă

De urmaşii tăi de câteva ori – o dată.

Lumea de aici nu s-a născut încă, se aude doar

Din cuvinte – semne subţiri tăiate pe cer de vânt

Şi amestecate în atâtea feluri de a întreba: Cum ?

Încât îţi vine a crede că turnul Babel

A fost doar o maşină de scris cu lacrimi

În jurul ei în veacuri amuţind mulţi

Căutând să-ţi pună o mână şi un nume – Dumnezeule frate.

Dialog metafizic

I

– De unde vii aşa albastru?

– Din sare… Mi-am pus, înainte

ca mama să creadă că mă naşte,

o întrebare. De atunci am uitat-o…

– Poate nu ţi-ai pus o întrebare,

poate ţi-ai pus un răspuns! Ce cauţi

acum în curtea acestor fiinţe sacre?

– Să ning puţin, apoi să adorm.

Când visez, îmi aud vocea mai bine,

iar uneori chiar o văd… E albă.

Pe ea trebuie să trasez un semn,

pieliţa de aur a unei umbre

sau locul unde nu mai coincid cu nimeni…

– Să te miros acum! Dă-mi

calul şi ceasul, apoi fruntea, apoi furtuna.

– Este frig în cuvânt…

Am uitat că totul nu e esenţial,

am uitat că sunt unul şi una…

– Atunci adio, dulce amar!

Spune-mi ce este uimirea

din care spre sfârşitul zilei

se naşte crepusculul?

– Mai întâi să mă-nchin…

Ardoare e din sunetul prelung al lirei

Lui Orfeu. Cred că în tot trupul acesta

vag se deschide trunchiul

unui arbore transparent, bogat şi dublu

dacă-l priveşti în oglindă…

– Doare?

– Numai somnul. Nu este nimic în noi

care să doarmă în pace. Aerul respirat

de noi se numeşte nelinişte. Este un

clopot surd, fără limbă, care bate-n dungă…

Să mai bem cafea, să mai bem cuvinte…

Nu vom mai dormi până la-nfrunzire, apoi toamna…

– Când o să mai vină?

– Ştii bine. Nu lăsa clipele să ningă…

– Doare, Doamne?

– Nu, liră…

Crochiu

Nici o muzică mai rotundă

n-a putut să-mi umezească pielea,

să mi-o fure şi să fugă cu ea

cum cântecul acesta al buzelor tale

cu un sărut de poartă de piatră

m-a tăiat.

O fantă în carnea mea

a lăsat cerul să se vadă gol…

eram gata să mor – de nu-mi

aduceam aminte de învăţătura cailor

păscând din nori ierburi adormite.

Râsul tău mi se prelinge

prin ureche,

iar eu

nu mai auzisem ceva asemănător.

Aşa  – o biată inimă se îneacă

cu o tuse de flori

violete…

Mi se rup-se glasul strigându-te

în vântul ce mă mâna..

şi tot aşa – m-am scufundat

căutându-te prin sângele meu

cu un ochi de sticlă meta-lucidă

capabil să te vadă prin lucruri

după ce-ai trecut.

AM PRIVIT O VREME ÎN OGLINZI

Între trecere şi timp aleg trecerea!

Timpul mai zăboveşte puţin

Sub praful fin de sub rafturi,peste cărţi

Şi masa la care am tăcut

În faţa cuvintelor.

De o vreme cărţile citite dorm.

Eu ating doar trecerea.

Cineva îmi rosteşte cuvintele:

Am uitat că am făcut cândva caz de atâtea

Lucruri neimportante…Atunci,

La sfârşit, îmi pot oare aminti

Acea viaţă secretă a facerii?

Mamă, încă mai strigi? Ai leşinat…

Eu m-am născut, iar el a plecat.

Între trecere şi timp aleg…

N-am spus nimic până la capăt

Şi n-am înţeles niciodată clar această

Sensibilă respirare a fiinţei…

De moarte n-am avut timp. Am privit

O vreme în oglinzi, iar când am ajuns

În dreptul unei ferestre, n-am înţeles nimic…

Între trecere şi timp te aleg

Pe tine, cel mai profund analfabet.

Din tine sângerează trecerea, respiră timpul

Iar eu voi orbi din nou; cine a spus

Că moartea ne aparţine?

Am privit o vreme în oglinzi…

PENDUL

Lumină plină de făcut

Lumină plină de cuvânt

Inimă

Inimă de sunt

Divină neodihnă

Răspunde ochilor din gând

De ce întunericul alină?

De ce iubirea este rug

Şi moartea stea sublimă?

ÎMPARTE

Tăcere.

Lucrurile au în ele răspunsul

Întrebărilor pe care nu le pui.

Între zidurile zilei şi acoperişul nopţii

Încaleci pe cai orbi, iar potcoavele lor

Ruginile lovesc în urmă cerul: doar

Când rătăceşti drumul auzi de la capătul lumii

Toţi norii plâng în pumni.

Nu tremuri, nu dormi, nu… Nu doare

Decât atunci când întrebi, sau când din zi te rupi

Ca o coajă, puţin câte puţin.

Astfel într-un târziu din noapte, în constelaţii

Durerea se amestecă cu visul şi se poate bea

Până la transparenţă… În curând ai să ajungi

Şi la castel, sus în neguri şi fumuri albe,

Fără truda pasului, fără putere,

Fără fapte şi fără iubire, iubind totuşi,

Fără moarte… Alb, legat la ochi

De culorile iluziilor tale – fructe ce s-au copt

Fără rod – atras de medievalul somn

În lumina fluturată de-ntâmplări,

În tăcere mai apoi, iar mai târziu în parte

Acum ştii:

Orice clipă judecă restul.

DANS ÎN AMURG

Parcă avea din umbra nopţii decupaţi

Sânii mari, ce dansau deasupra ierburilor…

Dansa sus arşiţa cerului, absorbită

De setea mortală a greierilor metalici

Şi a câmpului aurit de pleavă…

Dansa singură şi neagră

Cu talpa goală pe limbi de jar şi spuză…

Umăr şi şold prin aerul aburit şi orb,

Răspândind în amurg mireasmă de lapte

Şi foşnet viu de foc.

Nu pot să dorm în umbra scheletelor căruţe

Somnul meu albastru aude prin sânge

Cum bate ca într-o poartă inima din cuibul de nor.

Fata cea neagră şi goală mă atinge

Râde şi plânge dansând peste jar…

Dă-mi puţin vin, puţină lacrimă, puţină apă

Să-mi spăl de somn şi de piatră chipul.

Vreau să uit făptura sunetului

Ruptă de secetă şi de vis dintr-o chitară,

Sub buza vânătă-n zori a orizontului vag…

Autorul – Cană Aurica

Unitatea penitenciară – Penitenciarul Târgşor

Ghiocelul

E verde alb, e atât de viu

Trăieşte-n pădure, e al nimănui

Prin iarbă şi-a făcut spre soare drum

Se leagănă fericit acum

În mângâierea caldă-a vântului.

Sătul de soare niciodată nu-i,

Se simte ca-n rai în pădurea lui,

Cu capul plecat, tăcut şi singuratic,

Parcă se roagă,  ghiocelul cel primăvăratec.

În zori e-ncoronat şi miruit cu rouă

Parcă le spune „PACE VOUĂ”.

Se simte bine în pădurea lui

Nici când el n-ar pleca

Dar oamenii-l culeg

Şi-l dăruiesc la ziua ta.

El repede se ofileşte

Tânjind după pădurea sa

Dar primăvara el vesteşte

E ghiocelul nu-l uita.

Durere

Nu colinda la uşa mea

Când greierii îmi cântă

Nu plânge tu durerea mea,

De-mi tulburi pacea sfântă.

Când trece luna peste culmi,

Nu mai veni la mine.

Că simt în suflet, viaţa cum

Mi se ofileşte şi se stinge.

Nu mă-ngenunchia ca pe-un ateu

Când viaţa îi apune.

Mă voi ruga mereu, mereu,

Să plec frumos din lume.

În suflet nu vreau să-mi mai vii,

N-ai ce fura dintr-însul.

Că nu am alte bogăţii

Pe lume, decât plânsul.

UN   PIŢIGOI

Vântul bate zăpada zburdă şi zboară

O răscoleşte şi urlă ca o fiară

Şi un copil care priveşte

Când plânge când scânceşte

Privind pe geam el îşi doreşte

Cu acei copii care afară

Zăpada o tăvăleşte .

Iar copilul ce priveşte ,

Are în căsuţa noastră

O mătuşă obosită ghemuită la fereastră

Şi de mult ce a împletit

Chiar de vântul s-a zbârlit

Ea un pic a aţipit.

Şi uite aşa din întâmplare

Prin zăpadă şi prin nor

Piţigoiul călător

A venit la noi la geam

Să ne cânte cu mult dor .

A  trezit pe mătuşa din visare

Ea ca  să-l        răsplătească

I-a împletit din lână albastră

Cuib sub streşină la casă

Piţigoiul fericit pe mătuşă a răsplătit

Şi cânta deosebit de şi vântul s-a oprit .

Şi zicea în cântarea sa

Că la noi mereu va sta

Nu v-a cânta orişicui

Doar la mătuşi şi puii lui.

DORINŢA

Sunt tristă şi obosită

De atâta priveghere şi aşteptare.

Mi-e inima bolnavă, istovită

De această grea si mare încercare.

N-aş fi crezut vreodată

S-ajung la închisoare.

Aici zilele sunt triste, mohorâte

Asemenea unui mormânt.

Ca Magdalena de demult,

Îngenunchez înaintea Ta, plângând.

Te chem Iisuse şi zi şi noapte

Rugându-Te: Curăţă-mă de păcate

Dintr-o femeie respectată şi cinstită

Zvârlit-am fost ca un gunoi.

Trăiesc ca morţii într-o criptă,

În aşteptare, să vină cineva la noi…

Când ochii mi-i închid,

Mă rog Doamne la Tine.

Vreau să mă ierţi

Şi să mă îndrepţi spre bine.

Iubirea Ta e necuprins de mare,

Salvează-mă Iisuse.

Să nu mă sting precum o lumânare.

Tu eşti speranţa mea NEMURITOARE.

O RUGĂ DIN ADÂNCURI

Doamne, strig din suflet către Tine

Nu mă părăsi Stăpâne

Tu cunoşti cât sunt de slabă,

Neputinţa mea o ştii.

Nu mă părăsi Stăpâne, vreau în ajutor să-mi vii.

Stinge tot ce-i rău în mine, dă-mi tărie, dă-mi putere

Să păzesc al Tău cuvânt

Şi să rabd până la capăt

Crucea care tre` s-o duc.

Doamne, plâng înăbuşit în noapte.

Vreau ca nimeni să nu ştie

Cât de greu este păcatul

Să-l plătesc, numai Domnul să mă ţie.

Cu putere şi tărie, rugăciune, faptă bună

Curăţească-mi Domnul viaţa,

Ce-a fost noaptea şi furtună.

Şi aş vrea în haina albă

Să mă duc la Dumnezeu

Să ajung acolo sus,

În grădina minunată

Să simt viaţa-mbălsămată

Cu iubirea lui Iisus.

Autorul – Vlas Maria Ioana

Unitatea penitenciară – Penitenciarul Târgşor

Aş  fi…

Pentru tine, ţărmul mângâiat de un val lung de mare

Sau, boltă înaltă de peşteră cântătoare,

Fereastră despletită de curgerea vântului

Şi-ntre mâinile tale, lut ne-nceput pe roata olarului…

Aş fi, pentru tine,

Prima şi ultima notă a cântului…

Iarna la Târgşor

Gerul bate solzi de gheaţă

Pe cupole imaginare

Vântul şuieră şerpeşte

Prin nămeţi croind cărare.

Tupilată-n patru colţuri

Aruncată-n câmp deschis

Zace comatos „pârnaia”

Între trezire şi vis

Pe clopotniţa-i modestă

Năpădită de ninsori

Cruci cernite-n bezna albă

S-a lăsat un stol de ciori.

Zgribulite şi flămânde

Dumicând în pliscuri norii

Croncăne, cohe pocite

Spre zăbrelele închisorii.

Şi-n tăcerea viscolită

Sub al serii rece dom

În blestem se-ngemănează

Glas de cioară, plâns de om.

Închisoare

Închisoarea e un urlet

A pustiu, a jale, lung

Pe sordidele culoare

Note acute te împung.

Chiar tăcerea nopţii sună

Când a plâns, şi când a rugă

Orga vocilor asprite

Împletind stranie fugă.

Închisoarea e un urlet

Visceral, vibrând profund

În hohotele-i icnite

Suferinţe se ascund.

Se preling, ţâşnesc şi sapă

Cale liberă durerii

Surogat de libertate

Interzis lumii tăcerii.

Autorul – Mitru-Haiduc Smaranda

Unitatea penitenciară – Penitenciarul Târgşor

Adevăr

În răspunsul meu am arătat că tot ceea ce am povestit e perfect verosimil, poate fi crezut. Şi cercetarea adevărului poate fi făcută prin lumina naturală. Am fost trimisă la ţară să meditez asupra întâmplării. Cât sunt de singură, ce dor mi-e de copiii aceia, despre care cineva mi-a scris că aflând ce am păţit, ar fi spus: ei şi?

Păreri

Cândva, eu am să depun mărturie că ea a avut în cap o piramidă, ea va mărturisi că eu am în cap un perpetuummobile, depinde cine va muri mai întâi. Prea seamănă mult vieţile noastre între ele.

Nu vrei

Tu ştii un joc şi nu vrei să mi-l spui. Aşa-i spuneam mereu şi el credea. Că poate el ştia într-adevăr un joc pe care nu voia să-l spună. Un joc frumos, un joc uitat, un joc furat.

Autorul: Picioruş Nicoleta Cristina

Spitalul Penitenciar Bucureşti Jilava

DRUMURI

Sunt cuvinte cu ieşire la mare,

altele-s puse să zacă –n  deşert.

Bate pendula incert

trecând peste clipa cea mare.

Cuvinte scapate din mână

prin roiuri de raze şi scrum,

cuvinte oprite din drum

şi puse să zboare-mpreună.

Sunt cuvinte crestate în piscuri,

când vulturi aleargă să bea

din roua tăcută de stea

învinşi de amarnice riscuri.

Cuvinte cu arc de rubin

şi platoşă grea de granit,

când aripi fără sfârşit

ajung sub un arbor senin.

MAI AVEM MULTE DE FĂCUT

Fii mereu cinstit cu tine,

viaţa nu e o simplă trecere prin timp,

să alegi răul de bine,

să vezi soarele în orice anotimp.

Fiecare ceas e un veşnic început….

noi mai avem multe de făcut.

Să nu crezi în minciuni

şi mereu nemulţumit să-ţi fie gândul

Lumea poate fi mai bună

câtă vreme ne va zămisli pământul.

Să nu crezi în renunţare

când un vis îşi pierde aripa în vânt,

să nu plângi când te doare,

niciodată să n-accepţi să fii infrânt.

PASĂREA IUBIRII

O pasăre a iubirii cu aripi blânde

înalţă vraja firii aşteptând

şi vrea mereu să cânte

o clipa a fericirii

pe care o soarbe suspinând

cenuşa amintirii.

Din zori senini o pasăre bea apă,

de curcubeu se prinde ca un joc.

O pasăre aşteaptă

să fie iar iubită

şi aprinde sunetul de foc

şi liberă se simte,

în zborul ei cuminte

o stea în viaţă – i dă noroc.

Ca o vrajă,

mă cuprinde

iubirea-i cer neocolit.

Ca o vrajă,

pe-ndelete

simt cum mi-e sufletul vrăjit.

Şi inima mi s-a deschis

cu aripi dulci

iubirea m-a cuprins.

În ziua nouă visul se-nfiripă

şi pasărea iubirii e a mea.

Număr de vizualizări :3067


One Comment to “12 pentru “Poezie de Puşcărie””

Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro